În Marea Egee este o insulă ce se numește Paros. În acea insulă era o biserică preafrumoasă de piatră, zidită în numele Preasfintei Stăpânei noastre de Dumnezeu Născătoare, dar pustie, pentru că toată insula aceea, nu se știe din ce pricină, s-a pustiit; și acum nu era locuit de oameni, ci de fiare. Deci, oarecare vânători care locuiau în muntele ce este lângă mare și se numește Elvea, unindu-se, s-au dus cu corabia în insula aceea pustie ca să vâneze, căci erau acolo o mulțime de cerbi și de căprioare sălbatice.

Ajungând acolo vânătorii, au ieșit din corabie cu armele lor și au mers spre insulă căutând vânat. Între dânșii era unul temător de Dumnezeu, care se îngrijea de mântuirea sa. Acesta s-a despărțit de tovarășii săi și umbla singur prin pustie pe urmele fiarelor. El, aflând biserica cea mai sus pomenită, a intrat într-însa și a început a se ruga pe cât știa, căci era om simplu și neștiutor de carte.

Închinându-se el și rugându-se, a văzut în pământ o groapă mică și într-însa apă; iar în apă erau mai multe grăunțe din verdețurile ce se numesc iliotropion – căci în insula aceea creșteau multe verdețuri din acelea –, și cugeta în sine, zicând: „Trebuie să fie aici un rob al lui Dumnezeu, care se hrănește cu aceste semințe”. Dar, nezăbovind vânătorul acela, a ieșit din biserică, căci se grăbea să ajungă pe însoțitorii săi. Și au petrecut vânătorii în insula aceea câteva zile, și au vânat cerbi și căprioare, câte au voit; iar acum se întorceau din pustie la corabie cu mult vânat.

Atunci vânătorul cel mai sus pomenit, iarăși s-a despărțit de tovarășii săi și a intrat în biserică să se roage Preacuratei Născătoare de Dumnezeu; și către dânsa nădăjduia că va vedea pe robul lui Dumnezeu, cel ce muiase semințele de iliotropion în apă. Iar pe când se ruga, stând în mijlocul bisericii, i s-a părut ceva în dreapta Sfintei Mese clătinându-se de vânt și apoi a văzut o mreajă de păianjen deasă. Vrând să se apropie să vadă ce este aceea ce se clatină după țesătura de păianjen pe care voia să o rupă, îndată a auzit un glas, zicând: „Stai, omule, și nu păși mai aproape, căci mă rușinez, fiindcă sunt femeie și sunt goală”.

Acestea auzindu-le vânătorul, s-a temut și voia să fugă, dar nu putea de mare spaimă, căci îi tremurau picioarele și perii capului i se zbârliseră și se făcuseră ascuțiți ca spinii, fiind înspăimântat. De-abia venindu-și în fire, a îndrăznit și a întrebat: „Cine ești tu și cum trăiești în pustia aceasta?”. Și iarăși a auzit glas de după țesătura de păianjen, grăind: „Rogu-te, aruncă-mi o haină și după ce îmi voi acoperi goliciunea, atunci, dacă Domnul îmi va porunci, îți voi spune ție despre mine”. Iar vânătorul, dezbrăcându-se de haina cea de deasupra, a pus-o pe pământ și a ieșit din biserică, așteptând puțin până când se va îmbrăca femeia aceea cu haina lui.

Intrând iarăși în biserică, a văzut-o stând la locul unde era și mai înainte, foarte înfricoșată la chip, pentru că nu mai avea asemănare de om. Nu era de văzut la dânsa trup viu, ci era ca o moartă, numai oasele acoperite cu pielea, cu părul alb, iar la față neagră, ochii cufundați adânc și tot chipul ei era precum este omul care zace de mult în mormânt și abia putea să răsufle și să vorbească încetișor.

O arătare ca aceasta văzând vânătorul, mai mult s-a spăimânta și, căzând la pământ, cerea de la dânsa binecuvântare. Iar ea întorcandu-se spre răsărit, și-a ridicat mâinile sale și se ruga. Însă vânătorul nu putea să audă cuvintele rugăciunilor ei, numai cât auzea glasul lin, vorbind către Dumnezeu. Apoi, întorcându-se către vânător, a zis: „Dumnezeu să te miluiască, omule! Dar spune-mi, pentru care pricină ai venit în pustia aceasta? Și ce trebuință ai tu în această insulă pustie, în care nimeni nu locuiește? Dar, de vreme ce te-a povățuit Domnul aici – precum mi se pare pentru a mea smerenie și vrei să știi cele pentru mine, iată că toate le voi mărturisi ție”.

Deci, a început a-i spune așa: „Patria mea este Lesbos și m-am născut în cetatea Mitimna. Numele meu este Teoctista, iar cu viața sunt călugăriță; căci încă de când eram copilă am rămas orfană de părinți. După aceea am fost dată de rudeniile mele la o mănăstire de fecioare și îmbrăcată în chip călugăresc. Când eram de optsprezece ani, fiind la un praznic al învierii Domnului, am ieșit cu binecuvântare la un sat, care nu era departe, ca să cercetez despre o soră a mea care trăia acolo cu bărbatul ei și am rămas la dânsa. Iar la miezul nopții au tăbărât în locul acela arabii, cărora le era povățuitor Nizir, cel vestit întru răutate, și au robit toate satele și m-au robit și pe mine împreună cu ceilalți.

Făcându-se ziuă, ne-au dus în corăbiile lor și au început a pluti. Și, mergând toată ziua, au ajuns la insula aceasta și, scoțând pe robi, le lua seama punându-le preț, spre a vedea cu cât se pot vinde fiecare. După ce am fost scoasă și eu cu ceilalți, și văzând o luncă ce era aproape, m-am îndreptat către dânsa și m-am pus pe fugă. Apoi s-au luat după mine cei ce mă robiseră, întocmai ca vânătorii ce urmăresc o fiară, dar m-am ascuns de dânșii în pustia aceea; iar mai vârtos Dumnezeu, cu darul Său, m-a acoperit și m-a apărat de mâinile celor ce voiau a mă vâna, încât le-a fost peste putință a mă ajunge și a mă afla.

Deci, am alergat departe înăuntrul insulei acesteia și, de frică, n-am încetat a fugi până când s-au rănit picioarele mele prin lemnele cele ascuțite, prin spini și prin pietrele cele colțuroase. Apoi, neputând fugi mai departe, am căzut ca moartă pe pământ și s-a umplut pământul de sângele meu, care curgea din rănile picioarelor și toată noaptea aceea am petrecut-o în mari dureri. Însă am mulțumit lui Dumnezeu că m-a mântuit din mâinile vrăjmașilor mei și m-a păzit curată, voind mai bine a muri în feciorie în pustia aceasta, decât a fi vie în mijlocul poporului celui necurat și a-mi pierde fecioria cea logodită lui Hristos.

A doua zi, văzând că păgânii aceia s-au dus din insulă, m-am umplut de bucurie scăpând de robia lor și am uitat durerea trupească, de marea bucurie ce o aveam. Și de atunci sunt treizeci și șase de ani de când trăiesc în insula aceasta. Aici mă hrănesc cu semințe din plantele ce cresc din destul și care se cheamă iliotropion. Dar mai mult mă hrănesc cu cuvântul lui Dumnezeu, pentru că toți psalmii, cântările și citirile care le deprinsesem în mănăstirea mea, până acum le țin minte și cu acestea mă mângâi și-mi hrănesc sufletul. Iar haina mea în scurtă vreme s-a rupt și am rămas goală, numai darul lui Dumnezeu avându-l acoperământ, care mă acoperă pe mine de toate răutățile”.

Acestea zicând acea cuvioasă fecioară, și-a ridicat mâinile sale spre cer și a dat mulțumire lui Dumnezeu pentru negrăita Lui milostivire pe care a arătat-o spre dânsa. Apoi, iarăși întorcându-se către vânător, a zis: „Iată acum, omule, ți-am spus ție toate cele despre mine; dar un lucru cer de la tine, pe care pentru Domnul să mi-l îndeplinești. În anul viitor, când vei mai veni la vânătoare în insula aceasta – căci știu că vei veni, căci Dumnezeu așa voiește să iei într-un vas curat o părticică din Preacuratele și de viață făcătoarele Taine ale lui Hristos și să-mi aduci aici. Pentru că, de când am început a viețui în această pustie, nu m-am învrednicit a mă împărtăși cu aceste Sfinte Daruri. Și acum mergi în pace la însoțitorii tăi și nu spune nimănui nimic”.

Vânătorul i-a făgăduit că va face ceea ce i-a poruncit și, închinându-se acelei minunate roabe a lui Hristos, s-a dus veselindu-se și mulțumind lui Dumnezeu, că i-a descoperit o comoară ca aceea și că l-a învrednicit a o vedea și a vorbi cu ea; apoi a primit binecuvântare de la aceea, căreia nu-i era toată lumea vrednică.

Venind la țărm, a aflat pe tovarășii săi care-l așteptau și care erau triști pentru că a zăbovit, căci socoteau că s-a rătăcit prin pustia aceea. Dar el nu le-a spus taina ce i s-a poruncit a o ascunde și a mers întru ale sale. Apoi, așteptând vânătorul acesta anul următor ca o mare bucurie, dorind ca iarăși să mai vadă pe preacurata mireasă a lui Hristos – care petrecea în pustie ca într-o cămară –, și, venind vremea cea așteptată, s-a sfătuit cu tovarășii săi să meargă către insula Paros, să vâneze fiare.

Intrând în corabie, a luat de la preot într-o cutie mică și curată, o părticică din Preacuratele și de viață făcătoarele lui Hristos Taine, precum îi poruncise fericita Teoctista, și cu cinste păstrând-o la sine, a plecat. Sosind la insula aceea, s-a dus cu dumnezeieștile Taine la biserica Preacuratei Născătoare de Dumnezeu din pustie, unde vorbise cu fericita. Dar, intrând acolo, n-a aflat-o; căci, ori se dusese în pustia cea mai depărtată, sau că se ascunsese, fiindcă veniseră și alți tovarăși cu vânătorul acesta. Deci, a ieșit mâhnit din biserică și mergea pe urma tovarășilor săi.

După aceasta, s-a despărțit de tovarășii săi în taină și, întorcându-se, a venit singur la biserică. Atunci îndată s-a arătat fericita Teoctista în același loc unde fusese mai înainte și cu aceeași haină îmbrăcată, pe care i-o dăduse vânătorul în anul trecut. El, văzând pe fericita, a căzut la pământ și s-a plecat înaintea ei. Ea, apropiindu-se degrabă de dânsul, a zis cu lacrimi: „Nu face aceasta, o, omule, pentru că porți dumnezeieștile Daruri; nu nesocoti Tainele lui Hristos și nu defăima prostia mea, căci sunt nevrednică; și luându-l de haină, l-a ridicat de la pământ”. Iar el, scoțând cutia cu dumnezeieștile Taine, i-a dat-o ei.

Cuvioasa a căzut mai întâi la pământ, înaintea dumnezeieștilor Taine, și cu lacrimi a udat pământul; apoi, sculându-se, le-a luat și s-a împărtășit, zicând cu umilință: „Acum slobozește pe roaba Ta, Stăpâne, că au văzut ochii mei mântuirea Ta, pentru că am primit în mâini iertarea păcatelor. Acum mă voi duce unde va porunci bunătatea Ta!”. Zicând acestea, și-a ridicat mâinile și a stat îndelung rugându-se și lăudând pe Dumnezeu. Apoi a trimis cu binecuvântare pe vânător în urma tovarășilor săi.

Zăbovind vânătorii în insulă câteva zile, au vânat căprioare și cerbi și acum se întorceau la corabie. Iar vânătorul cel pomenit, iarăși s-a despărțit de dânșii și a mers singur la biserică, voind ca mai înainte de a pleca să se învrednicească de binecuvântarea Cuvioasei. Intrând înăuntru, privea într-o parte și în alta, voind să o vadă pe sfânta, dar nu o află.

Deci, s-a apropiat de locul acela unde vorbise cu dânsa și iată a văzut pe cuvioasa moartă, zăcând pe pământ, având mâinile strânse la piept; iar sfântul ei suflet se dusese în mâinile lui Dumnezeu. Vânătorul s-a plecat spre cinstitele ei moaște, sărutându-le și udându-le cu lacrimi. Dar nu se pricepea ce să facă, pentru că era simplu și își petrecuse zilele mai mult în pustiu, în mijlocul fiarelor, decât prin cetăți, în mijlocul domnilor. Căci nu-i venea în gând să se ducă la tovarășii săi să-i vestească și împreună cu dânșii să îngroape cu cinste acel sfânt trup. Ci singur săpând puțin pământul, pe cât îi era cu putință a săpa în grabă, a pus într-însul pe cuvioasa. După aceea a îndrăznit și a luat o mână de la acel sfânt trup, pentru binecuvântarea lui, voind să o aibă pentru evlavie în casa sa. Deși cu credință a făcut aceasta, din dragostea și osârdia lui către cuvioasa, însă n-a fost bineplăcut lui Dumnezeu acest lucru, precum se va arăta.

Deci, luând mâna, a învelit-o într-un șervet curat și, ascunzând-o în sânul său, s-a dus la tovarășii săi, care acum erau în corabie, nespunându-le nimic. Și fiind seara târziu, s-au depărtat de mal și ridicând pânzele s-au dus, suflându-le vântul în ajutor, încât vedeau toți vânătorii că corabia lor mergea repede ca o pasăre zburătoare. Ei nădăjduiau ca dimineața să ajungă în muntele Evgheului. Dar dacă s-a făcut ziuă, s-au aflat tot în același loc, stând lângă malul insulei Paros și corabia lor era nemișcată ca și cum ar fi fost ținută cu ancora sau ar fi fost oprită de ceva. Deci i-a cuprins frica pe toți și se întrebau unul pe altul dacă n-a greșit cineva și pentru păcatul unuia sunt ținuți aici, încât corabia nu poate să se miște din loc.

Atunci vânătorul cel ce luase mâna cuvioasei, cunoscându-și păcatul, a ieșit din corabie și a alergat pe ascuns la biserică, neștiind tovarășii lui și, apropiindu-se de moaștele cuvioasei, a pus sfânta ei mână la locul său în încheietură și, rugându-se puțin, s-a întors la tovarășii săi. Iar când au intrat în corabie, îndată s-a mișcat din locul ei și a început a pluti fără nici o piedică, încât s-au bucurat toți.

Corabia înotând repede și fiind aproape de Evgheu, vânătorul acela a început a spune tovarășilor săi toate cele ce i s-au întâmplat; cum în anul trecut a aflat pe Cuvioasa Teoctista și cum i-a adus anul acesta dumnezeieștile Taine. Apoi, murind sfânta, cum îi luase mâna și pentru acea pricină au fost ținuți toată noaptea la țărm. Ei, ascultând toată povestirea celor întâmplate, se umileau și cârteau foarte tare asupra vânătorului, mâniindu-se pe dânsul, pentru că nu le-a spus și lor când erau încă în insula aceea, ca să se fi învrednicit și ei de binecuvântarea plăcutei lui Dumnezeu.

Atunci ei, întorcând corabia înapoi, cu mare sârguință au mers iarăși la insula Paros. Ajungând acolo, s-au dus toți la biserică și, intrând înăuntru, cu frică s-au apropiat de locul acela unde îngropase cinstitul trup al Cuvioasei. Locul l-au găsit, iar trupul nicidecum; dar au văzut semnul în locul acela unde fusese trupul, căci se cunoștea bine urma unde fusese capul și picioarele, încât toți se mirau foarte și nu pricepeau unde s-a ascuns. Unii dintre dânșii, ziceau că a înviat, iar alții, că nu va învia mai înainte de învierea cea de obște; ci a fost dusă de mâini îngerești și îngropată în alt loc, precum, de mult, fusese Sfânta Ecaterina. Apoi s-au risipit toți prin insulă, să vadă dacă nu o vor găsi, ori vie, ori moartă, în alt loc. Fiind simpli și necunoscători, voiau să pătrundă tainele lui Dumnezeu, care sunt necunoscute.

Căutând cu sârguință pretutindeni și neaflând-o, au venit în biserică și cu umilință au sărutat locul unde zăcuse trupul Cuvioasei. Apoi, rugându-se, s-au întors. Ajungând la casele lor, povesteau oamenilor toate cele despre Cuvioasa Teoctista și toți, minunându-se, slăveau pe Dumnezeu Cel minunat întru sfinții Săi, a Căruia slavă este în veci. Amin.