Viața Sfintei Mucenițe Iulia Fecioara

11 Iulie 2018 Vieţile Sfinţilor
 

Vremea care-i prisosea din slujbe, nu o petrecea în deşert şi în odihnă, ci, uneori în rugăciuni fierbinţi către Dumnezeu, iar alteori în citirea cărţilor pe care o învăţase din copilărie. Și numai câteodată se pleca puțin spre somn în timpul nopţii şi totdeauna era galbenă la faţă, avându-şi trupul slab şi obosit de osteneală şi de înfrânare.

Când perşii au luat Cartagina, slăvita cetate africană, au dus în robie şi o mulţime de robi. În acel timp, împreună cu alţi robiţi, a fost luată această fecioară mică, fericita Iulia, de care ne este nouă vorba, fiica unui bărbat vestit cu numele Analson, şi a fost dusă în Siria Palestinei. Acolo au vândut-o unui oarecare negustor, care era păgân. Iar fecioara, deşi era la stăpân necredincios, însă ţinea cu tărie la sfânta credinţă cea întru Hristos în care se născuse şi la obiceiurile cele bune creştineşti, cu care se învăţase de pe când era în scutece. Ea adeseori se ruga şi postea și, ajungând la anii desăvârşiţi, îşi păzea cu dinadinsul curăţia sa cea feciorească, petrecând în înţelepciune şi în multă înfrânare și, slujind stăpânului său cu credinţă, după cuvântul Apostolului: În curăţia inimii slujind, nu numai înaintea ochilor, precum fac cei ce caută să placă oamenilor, ci, ca înaintea ochilor lui Dumnezeu făcea cu bună înţelegere toate lucrurile ce i se porunceau şi care nu erau potrivnice lui Dumnezeu şi vieţii ei celei întregi înţelepte.

Iar cele ce erau potrivnice, la acelea nimeni nu putea s-o silească pe dânsa, pentru că stăpânul ei o îndemna mult să se lepede de Hristos şi să vieţuiască în necurăţie, după obiceiul lor cel păgânesc, dar cu nici un fel de îngroziri nu putea s-o înduplece, pentru că Iulia era gata mai bine să moară, decât să se depărteze de Hristos şi să se lipsească de întreagă înţelepciunea Sa. Iar stăpânul ei de multe ori a voit să o piardă, dar, văzând slujba ei credincioasă întru toate și cu osârdie, o cruţa. El se mira de obiceiul ei cel bun, de blândeţea şi răbdarea ei, de smerenia şi de postirea ei cea mare. Fiindcă el o vedea postind în toate zilele, afară de sâmbătă şi Duminică. Iar vremea care-i prisosea din slujbe, nu o petrecea în deşert şi în odihnă, ci, uneori în rugăciuni fierbinţi către Dumnezeu, iar alteori în citirea cărţilor pe care o învăţase din copilărie. Și numai câteodată se pleca puțin spre somn în timpul nopţii şi totdeauna era galbenă la faţă, avându-şi trupul slab şi obosit de osteneală şi de înfrânare. De acest lucru stăpânul ei se mira foarte mult. Deci, văzând-o că petrece neschimbată astfel, a început a-i fi milă de dânsa, a o iubi şi a o cinsti. Căci Dumnezeu, privind cu milostivire spre Sfânta Iulia, plăcuta Sa, pleca spre milă inima cea înăsprită a omului celui necredincios.

Iar când avea mai mult de 20 de ani, stăpânul ei, fiind negustor, a voit să plece cu neguțătorie multă în Galia, pe mare. Deci a luat cu sine şi pe Iulia, credincioasa roaba sa, de vreme ce vedea că averea lui se înmulţeşte prin mâinile ei, pentru că Dumnezeu a binecuvântat pentru dânsa casa acelui negustor, ca altădată în Egipt casa lui Putifar, pentru Iosif. De aceea, cu negustoria sa cea de mult preţ, a luat şi pe roaba sa, iar mai ales a lui Hristos, care era mai scumpă decât toată negustoria, şi a pornit pe mare. Și călătorind pe lângă insula care se numea Corsica, a stat acolo. Iar în insula aceea, deși erau cetăți creștinești, însă erau și păgâni mulți și când negustorul acela s-a oprit pe insulă, a văzut aproape de port o adunare a păgânilor de o credinţă cu el, făcând prăznuire şi aducând jertfe zeilor. Deci s-a dus la ei cu toţi slujitorii lui şi, cumpărând un viţel gras, l-a adus împreună cu ei jertfă zeilor şi au început a se veseli mâncând, bând şi dănţuind. Iar Sfânta Iulia a rămas în corabie, suspinând din adîncul inimii şi plângând pentru rătăcirea şi pierzarea acelor oameni.

Unul din adunarea aceea mergând la corabie şi văzând pe fecioara Iulia plângând şi suspinând, şi aflând că este creştină, s-a dus şi i-a spus mai-marelui acelei adunări, zicându-i deosebi: „În corabia care a sosit aici este o fecioară, care huleşte pe zeii noştri şi defaimă jertfele făcute de noi pentru ei”. Atunci, îndată, mai-marele acelei adunări a zis negustorului ce venise din Palestina: „Pentru ce n-au ieşit din corabie la jertfe şi la prăznuirea noastră toţi ai tăi?”. Negustorul i-a spus că au ieşit toţi, dar mai-marele acela i-a zis: „Aud că în corabia ta este o fecioară, care batjocoreşte pe zeii noştri şi huleşte numele lor”. Negustorul a răspuns: „Zici oare de roaba mea? Pe aceea, cu nici un chip n-am putut s-o întorc de la înşelăciunea creştinească şi s-o aduc la credinţa noastră, nici cu îmbunări, nici cu îngroziri, şi, de nu mi-ar fi fost mie credincioasă şi de foarte mare trebuinţă în slujbe, de mult aş fi pierdut-o cu diferite chinuri”.

Mai-marele acela a zis: „Acum s-o sileşti ca, împreună cu noi, să se închine zeilor şi să ia din jertfă. Pentru aceasta, sau îţi voi da în locul ei patru roabe de ale mele sau să-ţi dau pentru dânsa preţul de argint, numai să mi-o dai mie şi eu o voi sili să fie închinătoarea zeilor noştri”. Negustorul i-a răspuns: „Ţi-am spus că este cu neputinţă a o sili pe dânsa la aceasta, căci mai degrabă va voi să moară, decât să se depărteze de credinţa sa. Iar ca să ţi-o vând, nici aceasta nu este cu putinţă; căci, chiar de ai voi să-mi dai toată averea ta pentru dânsa, tot nu se aseamănă cu slujba ei, pentru că este foarte credicioasă, şi averile mele se înmulţesc prin mâinile ei; de aceea i le-am încredinţat ei pe toate”.

Atunci mai-marele adunării, sfătuindu-se în taină cu ai săi, au rânduit să facă masă mai mare pentru oaspeţi și au îmbătat foarte pe acel negustor care era stăpânul Iuliei. Iar după ce acela s-a îmbătat şi a adormit, asemenea s-au îmbătat şi toţi cei ce erau cu el, atunci nelegiuiţii păgâni ai acelei insule, alergând la corabie, au scos pe Sfânta Iulia la mal şi au pus-o înaintea mai-marelui lor. Și a zis acela către dânsa: „Fecioară, jertfeşte zeilor, căci eu voi da stăpânului tău pentru tine preţul, cât va voi, şi-ţi voi da şi ţie libertatea”. Sfânta a răspuns: „Libertatea mea este ca să slujesc lui Hristos, Căruia-I slujesc cu conştiinţa curată, iar de rătăcirea voastră mă îngețoșez”.

Atunci mai marele acela a poruncit s-o bată peste obraz. Și zicea muceniţa: „Dacă Domnul meu Iisus Hristos a răbdat pentru mine lovire peste obraz şi scuiparea feţei Sale, apoi oare nu voi răbda şi eu acestea pentru El? Să se lovească pentru El obrazul meu, iar în loc de scuipări, lacrimile să curgă pe faţa mea!”. Iar muncitorul a poruncit s-o tragă de păr şi, dezbrăcând-o, s-o bată cu amar peste tot trupul. Iar muceniţa, fiind bătută, striga: „Pe Acela Îl mărturisesc, Care a fost bătut pentru mine. Dacă Stăpânul meu a răbdat cunună de spini şi răstignirea pe Cruce, se cade ca şi eu, roaba Lui, să fiu părtaşă şi următoare a Patimilor Sale ca să mă preamăresc cu El întru împărăţia Sa”.

Apoi muncitorul a poruncit să-i taie fecioreștii ei sâni, iar ea a răbdat cu vitejie, pentru dragostea lui Hristos, toate acele cumplite chinuri. Și vrând muncitorul s-o piardă mai înainte de a se deştepta din somn stăpânul ei, a poruncit să se facă îndată o cruce şi să răstignească pe muceniţă, ca altădată evreii pe Hristos. Iar Sfânta Iulia, în pătimirea sa pentru Hristos, era de o închipuire cu Însuşi Domnul Hristos Cel răstignit, învrednicindu-se a fi răstignită pe cruce pentru El.

Și fiind ea spânzurată pe cruce şi apropiindu-se de sfârşit, stăpânul ei s-a deşteptat din somn şi, văzând-o răstignită, s-a umplut de mare jale. Dar nimic n-a putut să-i ajute pentru că mireasa lui Hristos era în cele din urmă răsuflări. Iar când sfântul ei suflet s-a dezlegat din legăturile trupeşti, s-a văzut de toţi zburând din gura ei o porumbiţă mai albă ca zăpada, înălţându-se spre cer. S-a văzut încă la dânsa, de către cei ce o munceau, şi o arătare îngerească. Deci mare frică a căzut peste ei și au fugit de acolo, rămânând numai trupul sfintei, spânzurat mort pe cruce. Dar Domnul Hristos nu a lăsat trupul singur, pentru că a poruncit îngerilor Săi ca să-l păzească, până ce a rânduit să fie cinstita ei îngropare în chipul acesta.

Nu tocmai aşa departe de acea insulă, ce se numea Corsica, este o insulă mai mică, care mai de mult se numea Margarit, iar acum se numeşte Gorgon. Acolo era o mănăstire de călugări, cărora, arătându-li-se îngerul, le-a spus toate cele despre Sfânta Muceniţă Iulia, poruncindu-le să meargă repede cu corabia la acea insulă şi să coboare de pe cruce mult chinuitul trup al sfintei muceniţe, ca, aducându-l în mănăstirea lor, să-l îngroape cu cinste. Iar monahii, intrând în corabie şi ridicând pânzele, au pornit. Și ajungând la liman, au găsit astfel după cum le-a spus îngerul Domnului. Deci, coborând ei de pe cruce sfântul trup, l-au învelit cu pânze curate, iar sânii ei cei tăiați i-au găsit lepădați puţin mai departe de ea, lângă o piatră şi, luându-i, i-au lipit pe trup la locul lor.

Și ducând-o în corabie, s-au întors cu bună sporire în mănăstire şi au pus-o cu cinstită îngropare în biserică, slăvind pe Hristos Dumnezeu, Cel ce a întărit pe roaba Sa spre o nevoinţă mucenicească ca aceea. Și se dădeau de la mormântul ei tămăduiri de toate neputinţele. Așijderea se făceau minuni şi la locul unde a pătimit, căci înştiinţându-se creştinii acelei insule de pătimirea sfintei, au zidit chiar acolo o biserică mică – locul fiind strâmt într-un deal ascuțit –, în numele ei. Iar în locul unde au fost aruncați sânii ei, acolo a curs de sub o piatră apă vie şi dătătoare de tămăduiri; căci toţi neputincioşii câţi beau din acea apă sau se spălau cu ea, câştigau sănătate.

Încă și această minune se făcea în toți anii la ziua pomenirii ei, că piatra aceea, de care se atinseseră sânii sfintei și de sub care a curs izvorul, izvora din ea picături de lapte şi de sânge, ca niște sudori, întru mărturisirea fecioriei şi a muceniciei Sfintei Iulia, care s-a albit ca și cu niște lapte de curăţia fecioriei şi s-a roşit cu sângele cel vărsat pentru Hristos. Acele picături ce ieşeau din piatră curgeau toată ziua, de dimineaţă până seara, iar cei ce se ungeau cu ele, de asemenea câştigau tămăduire.

Iar după ce au trecut mulţi ani, biserica aceea, care era zidită în numele sfintei muceniţe pe locul unde a fost răstignită, s-a învechit şi a început a cădea. Drept aceea, pentru că acel loc era foarte strâmt, oamenii voiau să zidească sfintei pe un alt loc mai larg, nu departe de cel dintâi, o biserică nouă şi mai mare. Și când au pregătit ei pietrele, cărămizile, varul şi toate celelalte spre zidire, ca a doua zi să pună temelia, dimineaţa au aflat toate acelea la locul dintâi, unde fusese biserica cea veche, şi zidarii nu se pricepeau ce înseamnă această minune. Iar după o vreme le-au mutat iarăşi pe locul celălalt, unde voiau să zidească biserica. Dar noaptea iarăşi s-au mutat de acolo la locul cel dintâi; și au văzut străjerii o fecioară prea luminoasă, șezând într-un car cu doi boi albi și punând materialul cel pregătit spre aceea zidire şi ducându-l la locul cel dintâi. Atunci ei au cunoscut ei că sfânta binevoieşte ca biserica să se înnoiască pe locul său cel dintâi. Deci au făcut după bunăvoirea ei.

Se făceau încă şi alte minuni în amândouă insulele, la Corsica şi la Gorgon, până ce au fost luate de acolo cinstitele ei moaşte şi au fost mutate la Brixia. Dar și după mutarea moaştelor, poporul din Corsica, alergând cu credinţă la biserica sfintei, nu se lipsește de ajutorul ei şi oamenii se păzesc nerisipiți de năvălirile vrăjmaşilor, cu sfintele ei rugăciuni şi cu milostivirea Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfântul Duh, I se cuvine cinstea şi slava, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Citește alte articole despre: Sfânta Muceniță Iulia, rob, mărturisire, mucenicie, pătimire

Ultimele din categorie