Viața Sfintei Mucenițe Iulia Fecioara

Vremea care-i prisosea din slujbe, nu o petrecea în deșert și în odihnă, ci, uneori în rugăciuni fierbinți către Dumnezeu, iar alteori în citirea cărților pe care o învățase din copilărie. Și numai câteodată se pleca puțin spre somn în timpul nopții și totdeauna era galbenă la față, avându-și trupul slab și obosit de osteneală și de înfrânare.

Când perșii au luat Cartagina, slăvita cetate africană, au dus în robie și o mulțime de robi. În acel timp, împreună cu alți robiți, a fost luată această fecioară mică, fericita Iulia, de care ne este nouă vorba, fiica unui bărbat vestit cu numele Analson, și a fost dusă în Siria Palestinei. Acolo au vândut-o unui oarecare negustor, care era păgân. Iar fecioara, deși era la stăpân necredincios, însă ținea cu tărie la sfânta credință cea întru Hristos în care se născuse și la obiceiurile cele bune creștinești, cu care se învățase de pe când era în scutece. Ea adeseori se ruga și postea și, ajungând la anii desăvârșiți, își păzea cu dinadinsul curăția sa cea feciorească, petrecând în înțelepciune și în multă înfrânare și, slujind stăpânului său cu credință, după cuvântul Apostolului: În curăția inimii slujind, nu numai înaintea ochilor, precum fac cei ce caută să placă oamenilor, ci, ca înaintea ochilor lui Dumnezeu făcea cu bună înțelegere toate lucrurile ce i se porunceau și care nu erau potrivnice lui Dumnezeu și vieții ei celei întregi înțelepte.

Iar cele ce erau potrivnice, la acelea nimeni nu putea s-o silească pe dânsa, pentru că stăpânul ei o îndemna mult să se lepede de Hristos și să viețuiască în necurăție, după obiceiul lor cel păgânesc, dar cu nici un fel de îngroziri nu putea s-o înduplece, pentru că Iulia era gata mai bine să moară, decât să se depărteze de Hristos și să se lipsească de întreagă înțelepciunea Sa. Iar stăpânul ei de multe ori a voit să o piardă, dar, văzând slujba ei credincioasă întru toate și cu osârdie, o cruța. El se mira de obiceiul ei cel bun, de blândețea și răbdarea ei, de smerenia și de postirea ei cea mare. Fiindcă el o vedea postind în toate zilele, afară de sâmbătă și Duminică. Iar vremea care-i prisosea din slujbe, nu o petrecea în deșert și în odihnă, ci, uneori în rugăciuni fierbinți către Dumnezeu, iar alteori în citirea cărților pe care o învățase din copilărie. Și numai câteodată se pleca puțin spre somn în timpul nopții și totdeauna era galbenă la față, avându-și trupul slab și obosit de osteneală și de înfrânare. De acest lucru stăpânul ei se mira foarte mult. Deci, văzând-o că petrece neschimbată astfel, a început a-i fi milă de dânsa, a o iubi și a o cinsti. Căci Dumnezeu, privind cu milostivire spre Sfânta Iulia, plăcuta Sa, pleca spre milă inima cea înăsprită a omului celui necredincios.

Iar când avea mai mult de 20 de ani, stăpânul ei, fiind negustor, a voit să plece cu neguțătorie multă în Galia, pe mare. Deci a luat cu sine și pe Iulia, credincioasa roaba sa, de vreme ce vedea că averea lui se înmulțește prin mâinile ei, pentru că Dumnezeu a binecuvântat pentru dânsa casa acelui negustor, ca altădată în Egipt casa lui Putifar, pentru Iosif. De aceea, cu negustoria sa cea de mult preț, a luat și pe roaba sa, iar mai ales a lui Hristos, care era mai scumpă decât toată negustoria, și a pornit pe mare. Și călătorind pe lângă insula care se numea Corsica, a stat acolo. Iar în insula aceea, deși erau cetăți creștinești, însă erau și păgâni mulți și când negustorul acela s-a oprit pe insulă, a văzut aproape de port o adunare a păgânilor de o credință cu el, făcând prăznuire și aducând jertfe zeilor. Deci s-a dus la ei cu toți slujitorii lui și, cumpărând un vițel gras, l-a adus împreună cu ei jertfă zeilor și au început a se veseli mâncând, bând și dănțuind. Iar Sfânta Iulia a rămas în corabie, suspinând din adîncul inimii și plângând pentru rătăcirea și pierzarea acelor oameni.

Unul din adunarea aceea mergând la corabie și văzând pe fecioara Iulia plângând și suspinând, și aflând că este creștină, s-a dus și i-a spus mai-marelui acelei adunări, zicându-i deosebi: „În corabia care a sosit aici este o fecioară, care hulește pe zeii noștri și defaimă jertfele făcute de noi pentru ei”. Atunci, îndată, mai-marele acelei adunări a zis negustorului ce venise din Palestina: „Pentru ce n-au ieșit din corabie la jertfe și la prăznuirea noastră toți ai tăi?”. Negustorul i-a spus că au ieșit toți, dar mai-marele acela i-a zis: „Aud că în corabia ta este o fecioară, care batjocorește pe zeii noștri și hulește numele lor”. Negustorul a răspuns: „Zici oare de roaba mea? Pe aceea, cu nici un chip n-am putut s-o întorc de la înșelăciunea creștinească și s-o aduc la credința noastră, nici cu îmbunări, nici cu îngroziri, și, de nu mi-ar fi fost mie credincioasă și de foarte mare trebuință în slujbe, de mult aș fi pierdut-o cu diferite chinuri”.

Mai-marele acela a zis: „Acum s-o silești ca, împreună cu noi, să se închine zeilor și să ia din jertfă. Pentru aceasta, sau îți voi da în locul ei patru roabe de ale mele sau să-ți dau pentru dânsa prețul de argint, numai să mi-o dai mie și eu o voi sili să fie închinătoarea zeilor noștri”. Negustorul i-a răspuns: „Ți-am spus că este cu neputință a o sili pe dânsa la aceasta, căci mai degrabă va voi să moară, decât să se depărteze de credința sa. Iar ca să ți-o vând, nici aceasta nu este cu putință; căci, chiar de ai voi să-mi dai toată averea ta pentru dânsa, tot nu se aseamănă cu slujba ei, pentru că este foarte credicioasă, și averile mele se înmulțesc prin mâinile ei; de aceea i le-am încredințat ei pe toate”.

Atunci mai-marele adunării, sfătuindu-se în taină cu ai săi, au rânduit să facă masă mai mare pentru oaspeți și au îmbătat foarte pe acel negustor care era stăpânul Iuliei. Iar după ce acela s-a îmbătat și a adormit, asemenea s-au îmbătat și toți cei ce erau cu el, atunci nelegiuiții păgâni ai acelei insule, alergând la corabie, au scos pe Sfânta Iulia la mal și au pus-o înaintea mai-marelui lor. Și a zis acela către dânsa: „Fecioară, jertfește zeilor, căci eu voi da stăpânului tău pentru tine prețul, cât va voi, și-ți voi da și ție libertatea”. Sfânta a răspuns: „Libertatea mea este ca să slujesc lui Hristos, Căruia-I slujesc cu conștiința curată, iar de rătăcirea voastră mă îngețoșez”.

Atunci mai marele acela a poruncit s-o bată peste obraz. Și zicea mucenița: „Dacă Domnul meu Iisus Hristos a răbdat pentru mine lovire peste obraz și scuiparea feței Sale, apoi oare nu voi răbda și eu acestea pentru El? Să se lovească pentru El obrazul meu, iar în loc de scuipări, lacrimile să curgă pe fața mea!”. Iar muncitorul a poruncit s-o tragă de păr și, dezbrăcând-o, s-o bată cu amar peste tot trupul. Iar mucenița, fiind bătută, striga: „Pe Acela Îl mărturisesc, Care a fost bătut pentru mine. Dacă Stăpânul meu a răbdat cunună de spini și răstignirea pe Cruce, se cade ca și eu, roaba Lui, să fiu părtașă și următoare a Patimilor Sale ca să mă preamăresc cu El întru împărăția Sa”.

Apoi muncitorul a poruncit să-i taie fecioreștii ei sâni, iar ea a răbdat cu vitejie, pentru dragostea lui Hristos, toate acele cumplite chinuri. Și vrând muncitorul s-o piardă mai înainte de a se deștepta din somn stăpânul ei, a poruncit să se facă îndată o cruce și să răstignească pe muceniță, ca altădată evreii pe Hristos. Iar Sfânta Iulia, în pătimirea sa pentru Hristos, era de o închipuire cu Însuși Domnul Hristos Cel răstignit, învrednicindu-se a fi răstignită pe cruce pentru El.

Și fiind ea spânzurată pe cruce și apropiindu-se de sfârșit, stăpânul ei s-a deșteptat din somn și, văzând-o răstignită, s-a umplut de mare jale. Dar nimic n-a putut să-i ajute pentru că mireasa lui Hristos era în cele din urmă răsuflări. Iar când sfântul ei suflet s-a dezlegat din legăturile trupești, s-a văzut de toți zburând din gura ei o porumbiță mai albă ca zăpada, înălțându-se spre cer. S-a văzut încă la dânsa, de către cei ce o munceau, și o arătare îngerească. Deci mare frică a căzut peste ei și au fugit de acolo, rămânând numai trupul sfintei, spânzurat mort pe cruce. Dar Domnul Hristos nu a lăsat trupul singur, pentru că a poruncit îngerilor Săi ca să-l păzească, până ce a rânduit să fie cinstita ei îngropare în chipul acesta.

Nu tocmai așa departe de acea insulă, ce se numea Corsica, este o insulă mai mică, care mai de mult se numea Margarit, iar acum se numește Gorgon. Acolo era o mănăstire de călugări, cărora, arătându-li-se îngerul, le-a spus toate cele despre Sfânta Muceniță Iulia, poruncindu-le să meargă repede cu corabia la acea insulă și să coboare de pe cruce mult chinuitul trup al sfintei mucenițe, ca, aducându-l în mănăstirea lor, să-l îngroape cu cinste. Iar monahii, intrând în corabie și ridicând pânzele, au pornit. Și ajungând la liman, au găsit astfel după cum le-a spus îngerul Domnului. Deci, coborând ei de pe cruce sfântul trup, l-au învelit cu pânze curate, iar sânii ei cei tăiați i-au găsit lepădați puțin mai departe de ea, lângă o piatră și, luându-i, i-au lipit pe trup la locul lor.

Și ducând-o în corabie, s-au întors cu bună sporire în mănăstire și au pus-o cu cinstită îngropare în biserică, slăvind pe Hristos Dumnezeu, Cel ce a întărit pe roaba Sa spre o nevoință mucenicească ca aceea. Și se dădeau de la mormântul ei tămăduiri de toate neputințele. Așijderea se făceau minuni și la locul unde a pătimit, căci înștiințându-se creștinii acelei insule de pătimirea sfintei, au zidit chiar acolo o biserică mică – locul fiind strâmt într-un deal ascuțit –, în numele ei. Iar în locul unde au fost aruncați sânii ei, acolo a curs de sub o piatră apă vie și dătătoare de tămăduiri; căci toți neputincioșii câți beau din acea apă sau se spălau cu ea, câștigau sănătate.

Încă și această minune se făcea în toți anii la ziua pomenirii ei, că piatra aceea, de care se atinseseră sânii sfintei și de sub care a curs izvorul, izvora din ea picături de lapte și de sânge, ca niște sudori, întru mărturisirea fecioriei și a muceniciei Sfintei Iulia, care s-a albit ca și cu niște lapte de curăția fecioriei și s-a roșit cu sângele cel vărsat pentru Hristos. Acele picături ce ieșeau din piatră curgeau toată ziua, de dimineață până seara, iar cei ce se ungeau cu ele, de asemenea câștigau tămăduire.

Iar după ce au trecut mulți ani, biserica aceea, care era zidită în numele sfintei mucenițe pe locul unde a fost răstignită, s-a învechit și a început a cădea. Drept aceea, pentru că acel loc era foarte strâmt, oamenii voiau să zidească sfintei pe un alt loc mai larg, nu departe de cel dintâi, o biserică nouă și mai mare. Și când au pregătit ei pietrele, cărămizile, varul și toate celelalte spre zidire, ca a doua zi să pună temelia, dimineața au aflat toate acelea la locul dintâi, unde fusese biserica cea veche, și zidarii nu se pricepeau ce înseamnă această minune. Iar după o vreme le-au mutat iarăși pe locul celălalt, unde voiau să zidească biserica. Dar noaptea iarăși s-au mutat de acolo la locul cel dintâi; și au văzut străjerii o fecioară prea luminoasă, șezând într-un car cu doi boi albi și punând materialul cel pregătit spre aceea zidire și ducându-l la locul cel dintâi. Atunci ei au cunoscut ei că sfânta binevoiește ca biserica să se înnoiască pe locul său cel dintâi. Deci au făcut după bunăvoirea ei.

Se făceau încă și alte minuni în amândouă insulele, la Corsica și la Gorgon, până ce au fost luate de acolo cinstitele ei moaște și au fost mutate la Brixia. Dar și după mutarea moaștelor, poporul din Corsica, alergând cu credință la biserica sfintei, nu se lipsește de ajutorul ei și oamenii se păzesc nerisipiți de năvălirile vrăjmașilor, cu sfintele ei rugăciuni și cu milostivirea Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl și cu Sfântul Duh, I se cuvine cinstea și slava, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Citește alte articole despre: Sfânta Muceniță Iulia, rob, mărturisire, mucenicie, pătimire

Ultimele din categorie