Nicomidia, preamărita cetate a Bitiniei, se îndeletnicea foarte mult întru slujirea idolilor, pe vremea când domnea Dioclețian la apus și Maximian la răsărit, amândoi împărați păgâni. În acea cetate era atunci un om bogat și cinstit, cu numele African, care foarte mult se ținea de păgânătatea elinească. Acesta avea o fiică, cu numele Iuliana, care, după ce a început a veni în vârstă, a înflori cu frumusețea și a-și arăta înțelepciunea și obiceiurile cele bune, a logodit-o cu un oarecare din suita împărătească, cu numele Elevsie. Dar a amânat nunta, până la vremea aceea când ar fi mai bine a se face.

În acea vreme, fecioara auzind propovăduirea Evangheliei pentru Hristos, a crezut în taină, pentru că văzând cerul și pământul, marea și focul, căuta pe Cel ce le-a zidit și din zidiri s-a învățat a cunoaște pe Ziditorul, precum grăiește Sfântul Pavel: Cele nevăzute ale Lui de la zidirea lumii, din făpturi sunt văzute. Deci grăia întru sine fecioară, cea cu bună cunoștință, unul este Dumnezeu cel adevărat, Căruia, se cuvine a ne închina, iar idolii, cei fără suflet nu sunt dumnezei, ci locașuri drăcești. Ea se nevoia în rugăciuni și în citirea dumnezeieștii Scripturi, învățând legea Domnului, ziua și noaptea, în taină de tatăl său, care era mare prieten al păgânilor și vrăjmaș al creștinilor.

Iar mama ei, deși era elină, nu se îngrețoșa de dreapta credință creștinească, însă de amândouă nu ținea seamă, căci nici nu slujea idolilor cu osârdie, nici nu cinstea pe Hristos cu bună credință și nici nu ținea seamă ce credință are fiica ei. De aceea, cu greu putea fericita fecioară a tăinui de tatăl său credința cea întru Hristos și a se îndeletnici în rugăciuni și în citiri, mai ales că maica ei nu lua seamă de aceea. Având inima sa plină de dragostea lui Dumnezeu și întărită întru bună credință, se gândea cum ar putea să scape de logodnicul ei și să se dezlege de însoțirea nunții cu păgânul, apoi să-și păzească fecioria curată de către închinătorul de idoli și să-și ferească trupul neatins de slugadiavolului.

Deci, venind vremea nunții, a trimis Iuliana la Elevsie, logodnicul său, zicând: „Nu te pregăti în zadar de nuntă căci să știi că nu voi merge după tine, de nu te vei face mai întâi eparh laturii acesteia”. Aceasta a făcut-o sfânta, crezând că este cu neputință lui Elevsie a câștiga dregătoria eparhiei și, cu acea pricină, va scăpa de însoțirea lui. Iar Elevsie, robit fiind de dragostea ei, a început în tot chipul a se îngriji de dregătoria eparhiei, pe de o parte prin rugămințile cele cu sârguință, iar pe de alta prin daruri mari și prin mijlocitori foarte puternici.

Cerând la împăratul Maximian ca să-l cinstescă cu acea dregătorie, abia după multă vreme și după multă bogăție a dobândit ceea ce dorea, ajutându-i diavolul. Pentru că diavolul, vrând să risipească gândul cel bun al fecioarei a ajutat lui Elevsie, care, făcându-se eparh, îndată a trimis la logodnica sa, zicând: „Bucură-te, Iuliano, că mă ai pe mine mirele tău, luminat cu slavă, căci, iată, sunt eparh; deci, fii gata de nuntă”. Iuliana, văzând că n-a reușit cu acel meșteșug a scăpa din cursă lui, a descoperit ceea ce de mult tăinuea în inima sa, răspunzându-i: „Bine este a te învrednici de a fi eparh, dar de nu te vei închina Dumnezeului meu și de nu vei sluji Domnului Iisus Hristos, Căruia și eu Îi slujesc, apoi caută-ți altă soție, pentru că eu nu voiesc să am bărbat necredincios”. Acestea auzindu-le Elevsie, s-a mirat de schimbarea logodnicei sale și s-a mâniat foarte. Deci, chemând pe tatăl ei, African, l-a întrebat: „Pentru ce fata ta se leapădă de zeii noștri și pe mine mă urăște?”. Și i-a spus lui toate cuvintele ei, pe care i le aduseseră trimișii.

African, auzind acestea și minunându-se de lucrul cel neașteptat, nu cu mai puțină mânie decât eparhul, s-a aprins asupra Iulianei, fiind asemenea mare râvnitor pentru necurații zei. Deci, întorcându-se îndată la casa sa, mai întâi cu blândețe și părintește a început a întreba pe fiica sa: „Spune-mi, fiica mea iubită și lumina ochilor mei cea dulce, pentru care pricină te lepezi de nuntă și te întorci de către eparh?”. Ea, nerăbdând a auzi numele lui, a răspuns: „Lasă, tată, căci mă jur pe nădejdea mea, pe Domnul meu Iisus Hristos, că de nu va primi Elevsie mai înainte credința mea, nu va fi părtaș nunții mele. Căci ce este aceasta a fi cu trupul uniți, iar cu duhul despărțiți și a fi vrăjmași unul cu altul?”. Tatăl său, umplându-se de nesuferită mânie, a zis: „Oare ai nebunit, ticăloaso și voiești să fii muncită?”. Fecioară a răspuns: „Munci voiesc pentru Hristos”. Tatăl său a zis: „Mă jur pe marii zei, Apolon și Artemida, că fiarelor și câinilor voi da trupul tău spre mâncare”. Iar sfânta a răspuns: „Dar pentru ce zăbovești? Să vină câinii, să vină fiarele și mai multe chinuri de se poate să-mi fie, pentru că mă voi bucura, murind pentru Hristos și primind de la El mări răsplătiri”. Apoi iarăși tatăl său, voind s-o vâneze, cu meșteșug a lăsat mânia și, cu dragoste, vorbea către dânsa, rugând-o și sfătuind-o ca să nu-i fie neascultătoare.

Iar ea, fiind plină de nădejdea cea bună, cu glas tare zicea: „Oare și tu ești asemenea zeilor tăi celor surzi, urechi având și neauzind? Nu ți-am spus acestea mai înainte cu jurământ, că nu voi avea parte cu Elevsie, dacă nu se va îndupleca mai întâi să se închine Hristosului meu?”. Tatăl său, auzind acestea, a închis-o într-o cămară. Apoi iarăși a scos-o și se nevoia cu cuvinte bune, cu momeli, cu lacrimi fierbinți, a întoarce pe sfânta către cinstirea zeilor și către dragostea lui Elevsie. Iar fecioara cea plină de bărbăție, iarăși a strigat: „Nu voi jertfi zeilor, nu mă voi închina ciopliților, nu voi iubi pe păgânul Elevsie! Lui Hristos unuia mă închin, pe Hristos cinstesc, pe Hristos iubesc!”.

Atunci tatăl său, mâniindu-se, a apucat-o și a bătut-o fără cruțare, aruncând-o la pământ, trăgând-o de păr și călcând-o cu picioarele, fiind nu ca un tată, ci ca un muncitor, nearătând deloc milostivire părintească și uitând dragostea cea firească de tată, în cumplita sa iuțime și mânie. Deci, a bătut-o până a obosit el, iar fericită fecioară a rămas de-abia vie. După această a trimis-o la Elevsie eparhul, logodnicul ei, spunându-i să facă ce vrea cu dânsa. Iar el, fiind trecut cu vederea de dânsa, o! cât se iuțea, suflând de mânie și scrâșnind cu dinții asupra ei și nu puțină ocară socotea aceea, fiindcă s-a scârbit de dânsul și s-a lepădat de dragostea lui. Apoi se bucura foarte că a căzut în mâinile lui și a dobândit stăpânire asupra ei. Deci îndată a gândit să o judece, fiind eparh, pentru că nu cinstește pe zei, iar cu fapta răzbunându-se pe ea căci nu-l voiește.

Șezând la judecată, a poruncit să aducă la întrebare pe mielușeaua lui Hristos. Când s-a adus sfânta fecioară Iuliana la judecată înaintea lui Elevsie, logodnicul său, cu frumusețea ei strălucea ca o rază de soare și toți, întorcându-și ochii spre dânsa, s-au minunat de bunacuviința chipului ei. Atunci Elevsie, căutând spre dânsa, s-a îmblânzit și mânia lui, în dragoste s-a prefăcut. La început nu putea să zică către dânsa nici un cuvânt aspru, ci cu pace și cu dragoste vorbea, legat fiind de frumusețea ei feciorească. Deci a zis: „Crede-mă, o, preafrumoasă fecioară, că de mă vei alege pe mine, ca să-ți fiu bărbat, te vei izbăvi de toate muncile cele grele care au să ți se întâmple, chiar de nu vei aduce jertfă zeilor, căci nu te voi sili, decât numai să voiești nunta”. La acestea mireasa lui Hristos a răspuns: „Niciun cuvânt, nicio muncă, nici însăși moartea nu mă va îndupleca să mă însoțesc cu tine, până nu te vei face creștin și nu vei primi Sfântul Botez”. Zis-a Elevsie: „Și aceasta aș fi făcut-o, o, preaiubito, de nu m-aș fi temut de mânia cea împărătească; căci de va afla împăratul, nu numai această dregătorie mare, ci împreună cu dregătoria îmi va lua și viața”.

Sfântă a zis: „Dacă tu astfel te temi de împăratul cel muritor și vremelnic, care numai peste trup are stăpânire, iar nu și peste suflet, apoi eu, având Împărat fără de moarte, Care stăpânește peste toți împărații și peste toată suflarea și sufletul omenesc, nu mă voi teme? Și cum mă voi uni cu vrăjmașul Lui, prin legătura însoțirii? Dacă cineva din robii tăi s-ar fi însoțit cu vrăjmașul tău, oare ai fi binevoit la aceasta? Oare nu te-ai fi mâniat asupra robului tău? Deci nu te înșela, nici nădăjdui, că mă vei îndupleca cu cuvinte dulci. Apoi, de voiești, apropie-te și tu de Dumnezeul meu, iar de nu, omoară-mă, în foc aruncă-mă, cu bătăi mă rănește, fiarelor mă dă și oricare munci voiești, pune-le asupra mea, dar eu ție nu mă voi supune. Căci tu îmi ești urât și însoțirea ta îmi este ca o împrietenire cu dracii, iar nunta ta ca o groapă întunecoasă, pusă înaintea ochilor mei!”.

Auzind acestea, Elevsie, îndată i s-a adăugat peste focul dragostei, focul mâniei și-i ardea fața ca focul. Căci astfel este dragostea, când este trecută cu vederea și nebăgată în seamă. Deci, a poruncit să o dezbrace și s-o întindă în patru părți, legând-o cu frânghii de mâini și de picioare și s-o bată cu vine uscate și cu vergi, foarte tare. Și a fost bătută sfântă de șase ostași multă vreme, până când au ostenit. Iar ea, deși era cu firea vas neputincios, răbda cu bărbăție. Și, poruncind eparhul ostașilor să înceteze a o mai bate, a zis către ea: „Iată, o, Iuliano, acestea sunt începuturile muncilor tale și încă fără de asemănare mai mari chinuri te așteaptă, de nu vei aduce jertfă marei Artemida”. Iar mucenița, mai cu înlesnire răbda bătăile cele date de ei, decât a auzi pe Elevsie grăindu-i și așteptând încă a o îndupleca către voia sa. Apoi a răspuns: „O, cu adevărat nebun și fără de minte, pentru ce nu mă muncești mai mult, ce aștepți încă? Căci mai gata sunt eu a răbda munci, decât tu a mă munci”.

Atunci, sfântaa fost spânzuratăde părul capului și a stat astfel o parte din zi, încât și pielea capului și fața ei s-au ridicat în sus de la locul lor, iar sprâncenele s-au ridicat mai sus decât fruntea. Iar Elevsie, din dragostea ce o avea către dânsa, având încă nădejde, o sfătuia cu cuvinte bune ca să se cruțe. Deci, zicându-i multe cuvinte momitoare și rugătoare, văzând că nu sporește nimic, mai mult s-a mâniat și a poruncit să-i ardă coastele cu țepușe de fier înroșite, apoi să-i ardă subțiorile și mijlocul șalelor. După aceea, coborând-o de la locul de muncă, i-au legat mâinile înapoi și cu un fier ascuțit au străpuns mijlocul ei, apoi, abia vie fiind, au aruncat-o în temniță.

Zăcând sfânta, aruncată în temniță pe pământ, striga către Dumnezeu: „Doamne, Dumnezeul meu, Atotputernice, Cel ce ești nebiruit în putere și tare întru lucruri, ia de la mine necazurile acestea și mă izbăvește de durerile care m-au cuprins, precum pe Daniil de la lei, pe Tecla din foc și de la fiare. Tatăl meu și maica mea m-au lăsat, iar Tu, Doamne, nu Te depărta de la mine, ci precum ai păzit odată pe Israel, care fugea prin mare, iar pe vrăjmașii lui i-ai înecat, astfel și pe mine acum mă păzește. Iar pe Elevsie, care a ridicat război asupra mea și împreună cu el și pe satana, care se sârguiește să-mi facă împiedicare, sfărâma-i, Împărate nebiruit”.

Astfel grăind sfânta către Dumnezeu și încă rugăciunea fiind în gura ei, vrăjmașul cel nevăzut, prefăcându-se în înger luminat, a venit la dânsa și a zis: „O, Iuliano! rabzi munci grele, dar încă mai grele și mai multe și cu adevărat nesuferite ți-a gătit Elevsie, iar tu, când vei fi scoasă, jertfește îndată, pentru că nu poți mai mult să rabzi cumplitele munci”. Atunci sfânta l-a întrebat: „Cine ești tu?”. Iar diavolul i-a răspuns: „Îngerul lui Dumnezeu sunt și de vreme ce mult se îngrijește de tine Dumnezeu, de aceea m-a trimis la tine, voind să te supui eparhului și să nu piară trupul tău cel sfărâmat cu multe munci, căci mult îndurat este Domnul și-ți va ierta aceea pentru neputința trupului tău rănit”.

Acestea auzind, mucenița s-a înspăimântat și s-a tulburat, căci vedea pe cel ce se arătase, cu chipul de înger, dar cu sfatul fiindu-i vrăjmaș. Apoi, suspinând din adâncul inimii și umplându-i-se ochii de lacrimi, a zis: „Doamne, Dumnezeul meu, ziditorule al tuturor, pe Care Te laudă puterile cerești și de Care se cutremură mulțimea dracilor, nu mă trece cu vederea pe mine, care pătimesc pentru Tine, că nu cumva în loc de dulceață, să-mi dea mie amărăciune vrăjmașul meu, ci arată-mi cine este acesta care grăiește acum? Cine este cel ce zice că este robul Tău?”.

Așa a strigat sfânta și îndată a fost auzită. Căci a venit din cer glas, zicând: „Îndrăznește, Iuliano, Eu sunt cu tine, iar pe cel ce a venit la tine, prinde-l că ți-am dat stăpânire și putere asupra lui și de la el însuși te înștiințează cine este și pentru ce a venit la tine”. Astfel glasul a urmat rugăciunii, iar glasului, minunea, pentru că îndată s-au dezlegat legăturile și a căzut lanțul de pe coapsele ei. Apoi s-a sculat sfântă de la pământ sănătoasă și tare cu trupul. Iar diavolul stătea nemișcat, fiind ținut cu puterea lui Dumnezeu, legat fiind cu legături nevăzute. Și l-a apucat mucenița ca pe un rob netrebnic și l-a întrebat ca la o judecată cine este, de unde și de cine este trimis? Iar el, deși plin de minciuni, însă fiind silit de puterea Ziditorului tuturor care îl muncea pe el, chiar nevrând, a început a spune adevărul:

„Eu sunt un diavol din domnii cei mai dintii ai întunericului, trimis de tatăl meu satana ca să te ispitesc și să te înșel pe tine. Pentru că mare rană am primit prin rugăciunile tale de la întreaga înțelepciune feciorească și de la răbdarea ta cea bărbătească. Eu sunt acela care, odată cu pierzarea, am sfătuit pe Eva în Rai ca să calce porunca lui Dumnezeu. Eu am îndemnat pe Cain să ucidă pe fratele său Abel. Eu am învățat pe Nabucodonosor să pună chipul cel de aur în câmpul Deira. Eu sunt acela care am înșelat pe evrei ca să se închine idolilor. Eu l-am înnebunit pe înțeleptul Solomon, făcându-l iubitor de femei. Eu am sfătuit pe Irod spre uciderea pruncilor și pe Iuda la vânzarea Învățătorului său, apoi și pe el la spânzurare. Eu am ridicat pe evrei ca să-l ucidă pe Ștefan cu pietre și pe Neron să spânzure pe Petru cu capul în jos, iar pe Pavel să-l taie cu sabia”.

Auzind acestea, Sfânta Iuliana a făcut altă minune, căci alte legături și bătăi a pus asupra lui, afară de acele nevăzute cu care diavolul se legase de la Dumnezeu și, el fiind legat, ea îl bătea. Și o! minune, că pe duhul cel fără de trup și nematerial, a putut sfânta a-l lega cu legături materiale și a-l bate. Căci puterea lui Dumnezeu, care îl ținea cu legături nescăpate și cu nemincinoase răni îl muncea, l-a dat nevăzut în stăpânirea iubitei Sale mirese. Iar diavolul răbda dureri din mâinile cele feciorești, ca și din mâinile lui Dumnezeu, pentru că cu biciul material i se dădeau răni nemateriale, adică din acelea cu care se muncește de la Dumnezeu neamul diavolesc.

Atunci diavolul a început a striga: „Vai, mie, ce voi face acum și cum voi scăpa? Pe mulți am înșelat și i-am aruncat în nevoi, iar acum singur înșelându-mă, am căzut în nevoie. Pe mulți i-am înfășurat cu legături și cu răni, iar acum sunt singur legat și cu bătăi rănit de mâinile feciorești. Pe mulți i-am robit mie, iar acum singur sunt ținut, ca un rob și ca un prădat. O! tatăl meu satana, pentru ce m-ai trimis aici, cum n-ai știut ce mi se va întâmpla? Cum n-ai știut că nimic nu este mai puternic decât fecioria și nimic nu este mai tare decât rugăciunile cele mucenicești?”. Astfel Sfânta Iuliana, muncind pe diavol toată noaptea, dimineața eparhul a poruncit s-o scoată din temniță, dacă este vie.

Venind sfânta și trăgând după sine pe diavol, l-a aruncat la un loc de gunoaie ce s-a întâmplat în cale, apoi a venit înaintea lui Elevsie, strălucind cu frumusețea feței și cu podoaba cea dintâi, fiind cu tot trupul sănătoasă, ca și cum n-ar fi primit nici o muncă. Muncitorul minunându-se, a zis către dânsa: „Spune-mi, Iuliano, când și cum ai învățat această vrăjitorie și cu ce meșteșug te-ai tămăduit așa degrabă de răni, încât nimic nu se mai află pe tine?”. Sfântă a răspuns: „Nu este în mine nici un meșteșug vrăjitoresc, ci puterea cea dumnezeiască negrăită și atotputernică m-a tămăduit, care nu numai pe tine, ci și pe tatăl tău satana l-a umplut de rușine. Pe mine m-a făcut mai puternică decât voi amândoi, că și tu și domnul tău, diavolul, sunteți sub picioarele mele, pentru că am legat pe stăpânul tău, căruia îi slujești și muncile tale în nimic le-am socotit. Astfel, Hristosul meu a sfărâmat aici puterea voastră, iar acolo, ție și tatălui tău și slujitorilor voștri, v-a gătit focul cel veșnic, tartarul cel înfricoșat, întunericul cel dinafară și viermii cei neadormiți, pe care munci le vei moșteni degrabă”.

Tiranul, auzind din gura sfintei despre focul cel veșnic, îndată a poruncit să gătească un foc mare și a ars un cuptor, unde a aruncat pe sfânta. Ea, stând în văpaia focului nevătămată, se ruga către Domnul său cu lacrimi și acele puține lacrimi s-au făcut ca două râuri mari, care au stins tot focul. Atunci poporul Nicomidiei a fost cuprins de mare spaimă și a crezut în Hristos, ca la cinci sute de bărbați, iar femei o sută treizeci. Aceștia toți au strigat: „Unul este Dumnezeu, unul este Acela pe Care Îl proslăvește mucenița Iuliana și noi credem într-însul, iar de închinarea idolilor cea elinească ne lepădăm. Suntem creștini, să vină peste noi sabia, focul și orice fel de moarte cumplită, suntem gata împreună cu Iuliana a muri pentru unul adevăratul Dumnezeu”.

Zicând ei aceasta cu mare glas, îndată a poruncit eparhul să scoată ostașii înarmați și pe toți cei ce au crezut, despărțindu-i din priveliște, să-i taie până la unul. Și așa s-a făcut. Apoi toți cu bucurie își plecau grumajii sub sabie și mureau pentru Hristos, botezându-se în sângele lor. Muncitorul, cu neîmblânzita mânie, tulburându-se, a poruncit să arunce pe sfânta, goală, într-o căldare plină cu plumb topit și s-o fiarbă mult timp, ca pe niște bucate. Dar sfintei i s-a făcut căldarea aceea ca o baie caldă, după multe osteneli, nevătămînd deloc trupul ei cel curat, decât numai a o spăla ca o baie minunată, căci s-a pogorât la dânsa îngerul Domnului și a păzit-o nevătămată. Iar focul s-a pornit asupra celor ce stau împrejur și a făcut ceea ce altădată a făcut cuptorul haldeilor, căci pe toți câți i-a ajuns, i-a făcut cenușă. Apoi și căldarea s-a sfărâmat și a ieșit mucenița întreagă, iar poporul, înspăimîntîndu-se, o înconjura ca pe o zidire înaltă căci sfânta era cu statul mai înaltă decât toți.

Văzând muncitorul toate acestea și pe schingiuitorii săi mistuiți de foc, s-a îndrăcit de mânie și nu se pricepea ce va face mai mult, căci acum slăbiseră toate chinurile lui. Deci, fiind rușinat și batjocorit de o fecioară, a început a-și smulge părul, a-și zgâria fața, a-și rupe hainele de pe dânsul și a vorbi multe hule și cuvinte dosăditoare asupra zeilor săi, căci slujind lor, n-a putut să biruiască pe o fecioară. Apoi a osândit pe Sfânta Muceniță Iuliana la tăiere de sabie. Și a venit iarăși diavolul acela care fusese prins și bătut de sfânta muceniță în temniță, dar stătea departe - că încă se temea și pomenea bătăile - și ca un om se bucură pentru osândirea ei la moarte. Apoi îndemna pe gealați s-o ia mai degrabă și s-o omoare. Sfânta fecioară, când s-a uitat asupra lui cu ochi groaznici, îndată diavolul a tremurat și a strigat: „Vai, mie, că iarăși vrea să mă apuce în mâinile sale această nemilostivă!”. Zicând acestea înaintea tuturor, a pierit dinaintea lor, iar ostașii, luând pe muceniță, au dus-o la locul de ucidere.

Sfânta mergea ca și cum ar merge la o nuntă și se grăbea, bucurându-se și veselindu-se. Apoi, rugându-se, și-a plecat sub sabie sfântul său cap și a fost tăiat, unindu-se cu iubitul său Mire, Hristos Domnul, pentru Care a pătimit cu osârdie. Iar o femeie oarecare, romană, cu numele Sofia, venind atunci în Nicomidia pentru o trebuință oarecare și întorcându-se înapoi la Roma, a luat cu dânsa trupul muceniței lui Hristos, Iuliana și, ducându-l în casa sa, după o vreme a zidit o biserică frumoasă în numele ei, precum se cuvenea muceniței și a pus într-însa sfintele ei moaște cu mare slavă. Iar pe Elevsie degrabă l-a ajuns pedeapsa lui Dumnezeu, căci el, plutind pe mare, s-a ridicat o furtună care a spart corabia și s-au înecat cei ce erau în corabie. Elevsie, spre mai mare pedeapsă, s-a izbăvit de înecare și a fost aruncat într-un ostrov, unde a fost mâncat de fiare, pierind ticălosul păgân și primind vrednică răsplată pentru faptele sale, pentru uciderea nevinovată a Sfintei fecioare Iuliana.

Astfel a fost dragostea ei cea către Hristos, astfel a fost sfârșitul pătimirii ei. A fost logodită cu Elevsie în al nouălea an de la nașterea sa, iar în al optsprezecelea cu sângele său s-a făcut mireasă lui Hristos, a Mirelui celui fără de moarte, punându-și pentru El sufletul său. Acum se veselește în cămările cele cerești cu Hristos, Domnul cel lăudat de toată zidirea în vecii vecilor. Amin.