Viaţa umană - unică şi irepetabilă

Sfânta Evanghelie stă mărturie în privinţa începutului şi sfârşitului vieţii pe acest pământ.

În privinţa simţurilor copilului din pântecele maicii sale, din istorisirea vizitei Maicii Domnului la Sf. Elisabetam, mama Sfântului Ioan Botezătorul, constatăm două lucruri foarte importante. În primul rând, Elisabeta arată un respect deosebit faţă de Cel zămislit în pantecele Sfintei Fecioare Maria. În al doilea rând, şi cel mai important, se confirmă faptul că pruncul din pantecele mamei participa, în felul său, la evenimentele la care participă mama. Evanghelistul ne spune că, de îndată ce Elisabeta a primit salutul Mariei, a săltat pruncul în pantecele ei: „Că iată, cum veni la urechile mele glasul salutării tale, pruncul a săltat de bucurie în pântecele meu“ (Lc. 1,44), ceea ce demonstrează că, înainte de naştere, pruncul percepe deja prezenţa lui Dumnezeu.

Moartea dă sens creaţiei numai pentru că e punte spre o existenţă cu totul altfel decât cea de aici, spre o existenţă netrecătoare. „Că adevărul acesta este, află-l de aici: sau sufletul este viaţă, sau el are viaţă. Dacă este viaţă, atunci el ar trebui să facă pe altcineva să trăiască, iar nu pe sine însuşi, după cum şi mişcarea face să se mişte un alt lucru, iar nu pe sine însăşi. Faptul că sufletul trăieşte, nimeni n-ar putea tăgădui. Dacă trăieşte, însă, el trăieşte nu pentru că este viaţă, ci pentru că se împărtăşeşte din viaţă şi, ceea ce se împărtăşeşte din ceva este cu totul altceva decât aceea din care se împărtăşeşte. Sufletul se împărtăşeşte din viaţă pentru că Dumnezeu voieşte ca el să trăiască. Şi ca atare, sufletul nu se va mai împărtăşi din viaţă, când Dumnezeu va voi ca sufletul să nu mai trăiască. Căci sufletul nu trăieşte prin el însuşi cum trăieşte Dumnezeu. Ci - după cum nu este cu putinţă ca omul să trăiască continuu şi nici ca sufletul să fie continuu la un loc cu trupul şi atunci când trebuie ca armonia aceasta să se desfacă, sufletul părăseşte trupul şi omul nu mai există - tot astfel şi atunci când sufletul nu trebuie să mai existe, spiritul vivicator pleacă din el, iar sufletul nu mai există, ci se întoarce iarăşi acolo de unde a fost atras.“ (Ecl 12, 7)

Moartea - punte spre o existenţă netrecătoare

„Dumnezeu, spune Sfântul Grigorie de Palama - nu a făcut moartea sufletului, nici a trupului“, ci dimpotrivă, El a împiedicat-o să apară. Porunca dată primilor oameni era, potrivit acestui Sfânt Părinte, „un sfat pricinuitor de nemurire“.1 

În atotînţelepciunea Sa şi cu iubire, Dumnezeu a prevestit cele ce aveau să se întâmple şi le-a îngăduit, neîmpiedicându-le, datoria dreptăţii Sale. Moartea sufletească şi cea trupească apar astfel ca urmări ale neascultării poruncii, datorită călcării voii lui DUmnezeu. Însă chiar şi atunci Dumnezeu, din „adâncul înţelepciunii şi din prisosinţa iubirii Sale de oameni“ a întârziat trecerea la îndeplinire a acestei legi intrate în fire. Moartea este, aşadar, şi o stavilă în faţa păcatului. Ea constă într-o succesiune de nenumărate morţi premergătoare, căci spune acelaşi Sfânt Părinte, „ne naştem şi spre stricăciune; şi, apărând în viaţă, ne destrămăm până ce vom înceta să fim“.2

Alături de taina vieţii, Părinţii filocalici fac largi consideraţii asupra misterului morţii şi a celor de după ea. Viaţa în această lume este o anticipare şi o pregătire pentru viaţa cea veşnică, de unde, cum nu vom obosi să o repetăm, şi marea responsabilitate faţă de modul în care ştim să ne folosim de timpul acesta.

Pentru noi, oamenii, moartea este efectul culminant, lege a firii, imposibil de evitat fizic. Unul din paradoxurile ei, în concepţia creştină, este însă acela că, deşi nu poate fi înlăturată, ea poate fi mult depăşită, devenind cale către o viaţă mult mai înaltă decât cea căreia ea i-a pus sfârşit. Ea poate fi depăşită în plan duhovnicesc.

Învăţătura creştină pune semnificaţia morţii în legătură cu viaţa veşnică. Adevărata finalitate a vieţii în lume este începutul unei alte vieţi, mai înalte. Acolo unde se sfârşeşte viaţa pământească, începe cea veşnică; acolo unde se încheie evoluţia noastră în această lume trecătoare, începe vieţuirea noastră în lumea cea nepieritoare. Sensul creştin al vieţii acesteia este de a fi loc şi timp al trăirii ce conduce spre adevărata viaţă, după cum semnificaţia lumii acesteia este aceea de a fi treaptă spre lumea viitoare.

Odată ce ne naştem vom şi muri. În însuşi actul naşterii noastre este prezent, potenţial şi anticipativ, cel al morţii noastre trupeşti, al „trecerii“. Născându-ne, murim puţin câte puţin, iar murind lumii acesteia, ne naştem unei vieţi mult mai înalte.3

Sfântul Grigorie de Palama, punând moartea fiecărui creştin în legătură cu păcatul strămoşesc, spune că aceasta ne aşteaptă pe fiecare dintre noi, care trăim încă. Viaţa este de fapt o moarte îndelungată, mai bine zis o succesiune de nenumărate morţi, uan urmând alteia, până când ajungem „la moartea cea una şi ultimă şi care dăinuieşte“.

Este eshatologia sfârşitul total el existenţei?

Eshatologia este partea finală a existenţei creaţiei. E partea finală nu în sensul că după ea urmează sfârşitul total al existenţei, ci în sensul că această etapă finală durează veşnic, nemaifiind urmată de nici o altă etapă. După credinţa creştină, existenţa creaţiei are trei etape: cea de la creaţie până la Hristos, cea în Hristos sau determinată de Hristos până la sfârşitul formei actuale a lumii şi cea care urmează după acest sfârşit. Personal, pentru cei ce n-au cunoscut pe Hristos, ea are numai două etape: cea de la începutul existenţei lor până la moarte şi cea de după moarte (pentru cei ce au o altă credinţă); pentru ceilalţi are trei etape, întrucât chiar dacă au primit pe Hristos curând după naşterea lor după trup, prin Botez, cea dinainte de Botez e deosebită de cea în Hristos.

Faza din urmă a existenţei, cea veşnică, e fericită pentru cei ce au primit pe Hristos şi au dezvoltat comuniunea cu El, fericirea ei constând în desăvârşirea comuniunii cu El; sau e nefericită, întrucât, deşi au primit-o prin Botez, ei nu au dezvoltat în cursul vieţii pământeşti comuniunea cu Hristos cel înviat, din care cauză vor fi lipsiţi de ea şi în viaţa viitoare. Pentru această fază finală şi eternă e toată viaţa în Hristos pe pământ; pentru ea S-a întrupat, a murit pe cruce şi a înviat Hristos şi ne-a chemat şi a rămas prin conlucrarea noastră în comuniune cu noi. Pentru ea este toată iconomia dumnezeiască gândită dinainte de veci. Spre această desăvârşire finală în Dumnezeu ar fi înaintat lumea dacă nu s-ar fi produs căderea strămoşilor. Deci cu această ţintă a creat Dumnezeu lumea. Dacă n-ar exista această fază finală, ar fi zadarnică toată viaţa noastră pământească cu Hristos. Creştinii cred că însuşi sensul vieţii s-a împlinit în Hristos, întrucât El a dat posibilitatea să se ajungă la desăvârşirea finală şi la viaţa de veci. Desigur şi celelalte religii cred într-o eshatologie şi prin aceasta atribuie un sens vieţii pământeşti. Dar se poate afirma că numai Hristos care a înviat ne dă o siguranţă obiectivă despre viaţa viitoare şi că numai comuniunea cu El, întrupat şi înviat ca om – comuniune cu Persoana dumnezeiască eternă, întrupată pentru vecie ca om şi intrată ca atare în relaţie intimă veşnică cu noi –, este o comuniune care ne asigură ca persoane pentru veşnicie, deci ne asigură o adevărată fericire eternă, conştientă şi deplină. Pentru credinţa creştină, dar şi pentru judecata obiectivă, viaţa viitoare în care ne menţinem eterni ca persoane este decisivă pentru sensul vieţii pământeşti, întrucât ea are nu numai forma unei vieţi eterne fericite pentru cei ce au acceptat în Hristos un sens deplin al vieţii pământeşti, ci şi a unei vieţi eterne nefericite pentru cei ce n-au acceptat acest sens. Pentru creştini, planul eshatologic, sau viaţa eternă de după moarte, nu e însă numai ceva viitor; ea a început prin şi în Hristos care a înviat ca om din morţi. Iar întrucât Hristos rămâne cu cei credincioşi într-o legătură intimă sau chiar în ei, viaţa eternă a început şi pentru ei ca arvună. De aceea în Noul Testament se spune că în Hristos suntem la “sfârşitul veacurilor” (1 Cor. 10, 11; Evr. 9, 26). Odată cu Hristos a început “sfârşitul veacurilor”, pentru că aceste veacuri s-au umplut prin Hristos cel prezent în ele de arvuna vieţii eterne. Cei ce cred în El trăiesc din viaţa Învierii Lui, fiind morţi întrucâtva vieţii de păcat şi veacurilor dinainte, eonului lumii acesteia. “Amin, amin, zic vouă, că cel ce aude glasul Meu şi crede Celui ce M-a trimis pe Mine are viaţă veşnică şi la judecată nu vine, ci s-a mutat din moarte la viaţă” (In. 5, 24).

Dacă numai eshatologia dă sens vieţii pământeşti, atunci moartea se înscrie ca un moment necesar şi plin de sens pe traiectoria vieţii începute la naştere, ea făcând să treacă viaţa noastră pământească în faza eshatologică, acolo unde se revelează sensul deplin al existenţei pământeşti. Fostul patriarh al Constantinopolei, Atenagora, a spus: “Moartea este o poartă. Cel înviat ne lasă să trecem prin moarte în viaţă. Noi suntem botezaţi în moartea Lui, ca să participăm la viaţa Lui. Viaţa noastră se îngustează treptat până ce Botezul nostru şi moartea noastră coincid. Prin crucea de viaţă dătătoare, viaţa îşi află împlinirea prin moarte. Fără moarte viaţa ar fi ireală. Ar fi o iluzie, un vis fără deşteptare”4.

De fapt, chiar dacă am trăi veşnic pe pământ ca persoane, viaţa noastră ar rămâne în afara sensului. Moartea este taina prin care trebuie să trecem ca să intrăm în sensul deplin al existenţei, egal cu plenitudinea ei. Chiar iadul implică dintr-un punct de vedere un sens, prin faptul că ne scoate din ceaţa ambiguă a vieţii pământeşti. În iad se ştie sigur că există un rai.

Viaţa pământească se cere după moarte ca trecere spre sensul deplin, întrucât sensul fragmentar din această viaţă se cere după sensul deplin, pe care îl dă plenitudinea vieţii în Dumnezeu. Fără moarte, înţeleasă ca poarta prin care trecem la sensul deplin, fragmentul de raţionalitate al vieţii pământeşti apare mai degrabă ca un nonsens şi ca inexplicabil; iar lumea, dacă trebuie să rămână mereu în acest sens fragmentar, e mai degrabă un nonsens, căci dacă nu are nimic dincolo de ea duce pe toţi oamenii la moartea definitivă.

Din acest punct de vedere şi creştinismul consideră moartea ca un eveniment necesar şi universal. Dar explică această necesitate şi universalitate a ei prin necesitatea împlinirii existenţei umane în Dumnezeu cel transcendent. În această explicaţie moartea are sens, ba chiar e un eveniment prin care viaţa îşi găseşte sensul.

Moartea este prăpastia sau puntea universală de trecere spre o alta existenţă, spre existenţa veşnică. Din rostul acesta obiectiv al ei decurge şi unul subiectiv. În general moartea dă sens şi adâncime vieţii noastre pământeşti, ajutând chiar prin aceasta la maturizarea spirituală şi la mântuirea noastră.

Moartea face să se reveleze fiinţei noastre misterul ei de persoană, adâncimea existenţei sale ca persoană, importanţa existenţei sale personale. Misterul morţii şi misterul persoanei ţin împreună: unde nu se mai trăieşte moartea ca mister, toată viaţa se aplatizează. Dar şi invers, unde persoana nu se mai trăieşte ca mister, moartea încetează şi ea să mai fie sesizată ca mister. Moartea înţeleasă ca simplă nimicire e duşmanul cel mai teribil nu al speciei, nu al naturii, în care persoana se pierde, ci al persoanei. Dar persoana, ca cel mai mare mister al realităţii, ca singura formă de trăire conştientă a realităţii de către om, ca singura realitate neînţeleasă şi care înţelege toate, sau tinde să le înţeleagă, nu se lasă nesocotită în mod grosolan de înţelegerea cea mai aplatizată a acestui fenomen ciudat al existenţei. Moartea trebuie să reprezinte un mister pe măsura misterului persoanei umane.

Dacă omul ar fi constituit numai din elemente fizico-chimice, moartea nu l-ar umple de o nelinişte aşa de nepotolită şi în acelaşi timp de un fel de dor după o viaţă plenară, pe care o presimte dincolo de ea. “Nostalgia şi teama profundă, care strânge respiraţia omului în faţa misterului ei, sunt proba faptului că el nu ţine numai de suprafaţă, ci de profunzime; e proba faptului că omul nu aparţine numai cotidianului vieţii în timp, ci şi eternităţii”5.

Moartea ne sperie, dar ne şi atrage. “În teama sfântă pe care o naşte moartea, omul comunică cu misterul cel mai adânc al existenţei, primeşte o revelaţie”. Fără moarte existenţa umană devine monotonă, nu ajunge la noutatea absolută pe care o caută prin lansarea continuă spre ceva nou. “În lumea aceasta, concepută ca izolată, finită şi suficientă sieşi, totul apare fără sens, pentru că tot ce e coruptibil, trecător, adică muritor, este sursa nonsensului acestei lumi, ca tot ce se produce în ea. Moartea este faptul cel mai profund şi cel mai semnificativ al vieţii, care ridică pe ultimul muritor deasupra cotidianului şi platitudinii. Ea singură pune în profunzime chestiunea sensului vieţii. De fapt viaţa nu are sens decât dacă moartea există. Sensul finit e legat de un sens final; dacă infinitatea plată ar domni în lumea noastră, viaţa ar fi fără sens”.

Dar moartea dă sens creaţiei numai pentru că e punte spre o existenţă cu totul altfel decât cea de aici, spre o existenţă netrecătoare, ce are ca sens plenitudinea ei în Dumnezeu, adică numai pentru că marchează categoric uriaşa deosebire dintre cele două moduri de existenţă şi deci numai pentru că e o prăpastie, e un eveniment prin care se schimbă total modul existenţei de aici. O moarte ca sfârşit al unei încarnări pentru altă încarnare, într-un plan de aceeaşi esenţă trecătoare, nu dă nici un sens lumii fără sens.

În termeni teologici, moartea, fiind singura trecere de aici la Dumnezeu, arată transcendenţa lui Dumnezeu şi a vieţii noastre depline în El, ca împlinire a ei. Avem ceva de la Dumnezeu şi în viaţa noastră de aici, o arvună, cum zic Părinţii bisericeşti. Dar totuşi viaţa lui Dumnezeu şi viaţa noastră deplină în El sunt despărţite de cea de aici prin moarte. Nu există o continuitate între viaţa noastră de aici şi viaţa lui Dumnezeu sau viaţa noastră deplină în El. “Faptul că noi trebuie să murim arată deosebirea, graniţa strictă între Dumnezeu şi viaţa noastră. Desigur, Dumnezeu este prezent în viaţa noastră cu puterea Lui de viaţă. Şi totuşi viaţa lui Dumnezeu rămâne totdeauna dincolo de moarte. Între viaţa lui Dumnezeu şi viaţa noastră este moartea... Nu se poate merge Ia Dumnezeu fără a se trece prin moarte... moartea dă ideii de Dumnezeu... o strictă transcendenţă. Moartea dărâmă toată prezumţia noastră monistă, care visează la o neîntreruptă continuitate de existenţă şi la o trecere între Dumnezeu şi viaţa noastră. Moartea e graniţa la care ne apare Domnul vieţii, Creatorul, Care singur are nemurire (1 Tim. 6, 16), Care a pus făpturile Sale sub legea devenirii şi a morţii”. (Pr. Cristian Ursulianu, Parohia Zvoroneşti)

1 Sfântul Grigorie Palama, Tomul aghioritic, în Filocalia..., vol. 7, p. 448 apud. Preot Ioan C. Teşu, op. cit., pag 21;

2 Preot Ioan C. Teşu, Omul - Taină teologică, Editura Christiana, Bucureşti, 2002, pag 21;

3 Ibidem, pag. 22;

4 La Olivier Clement, Dialogues avec le Patriarche Athenagore,Paris, Fayard, 1969 apud. Pr. Prof. Dr. D. Staniloae, Teologia Dogmatica Ortodoxa, volumul 3, pag. 144;

5 N. Berdiaeff, Essai sur la destination de lâhomme, p. 325 apud. Pr. Prof. Dr. D. Staniloae, Teologia Dogmatica Ortodoxa, volumul 3, pag. 145;

Ultimele din categorie