Fără asceză, fără asceza după sfânta rânduială a Bisericii, lepădarea de sinele pătimaş rămâne doar o dorinţă abstractă care ne aruncă în cel mai greu păcat, în cel al deznădejdii. Şi, aici, în plină deznădejde, putem alege să ne urcăm pe Tronul lui Dumnezeu, să devenim judecători şi să decretăm că nu suntem buni de nimic şi că mai bine n-am mai fi, sau am dispărea şi multe altele. După această nemiloasă, dar „dreaptă” judecată plini de noi crezând că am fost sinceri, ne afundăm în plăcerile „consolatoare” ale patimilor mai mici (o bericică, un filmuleţ, o bârfuliţă, o autosatisfacere) sau mari (desfrâu, violenţă, pornografie, abuz, perversiuni, alcool, drog, hulă…) că „tot nu mai putem face nimic”… Apoi, iarăşi, răniţi în orgoliu, ne putem arunca în regrete şi acuze, ne putem chiar spovedi dar numai pentru a-i spune părintelui şi lui Dumnezeu ce rea e lumea şi ce răi suntem noi şi că ce rău ne pare şi cât suferim, în loc să cerem mila Lui vindecătoare… Şi tot aşa, până când vrăjmaşul ne „dovedeşte cu probe” că Dumnezeu nu ne iubeşte, nu ne-a ales, nu vrea să facă nimic şi oferă plăcerea perversă de a fi victima lui Dumnezeu şi a răutăţii acestei lumi…

(Monahia Siluana Vlad, Gânduri din încredinţare, Editura Doxologia, Iaşi, 2012, pp. 11-12)