Contribuţia Sfântului Policarp al Smirnei la dezvoltarea teologiei creştine din primele secole

Centrul teologiei Sfântului Policarp, prăznuit de Biserica Ortodoxă pe 23 februarie, îl constituie opera de răscumpărare a lui Hristos, obiectul suprem al credinţei.

Perioada Părinţilor Apostolici reprezintă puntea de legătură între misiunea apostolică a ucenicilor Domnului şi direcţia în care se va dezvolta ulterior religia creştină. Scrierile Părinţilor Apostolici conţin în majoritatea cazurilor preocupări pastorale ale conducătorilor Bisericii. Scrise sub formă de epistole, ele descriu viaţa creştină în plină dezvoltare, dar marcată de persecuţii. Scopul acestor scrieri este de a purta corect mesajul creştin în comunităţile mai noi sau mai vechi, dar şi de a încuraja formarea altora, în conformitate cu mesajul hristic de a răspândi Evanghelia până la marginile lumii. Părinţii Apostolici au dezvoltat o învăţătură creştină ce îşi are fundamentul în concepţiile şi noţiunile din Sfânta Scriptură. Aceste concepţii le-au îmbogăţit cu o cunoaştere reală despre Dumnezeu şi despre lucrurile divine, cunoaştere plină de adevăr. Aceste scrieri vor forma nucleul din care se va dezvolta mai târziu marea literatură creştină.

Sfântul Policarp al Smirnei este un reprezentant de seamă al Părinţilor Apostolici, martirizat în anul 155. „Epistola către Filipeni” este singura operă care s-a păstrat de la Sfântul Părinte, în aceasta fiind sintetizat caracterul credinţei autorului şi predicarea cu tărie a adevărului. Centrul teologiei Sfântului Policarp îl constituie opera de răscumpărare a lui Hristos, obiectul suprem al credinţei. Încă de la început, Sfântul Policarp îi introduce pe filipeni în tainele care susţin creştinismul: calitatea lui Hristos de Mântuitor al nostru, arătând originea dumnezeiască prin alăturarea Sa de atotputernicul Dumnezeu: „Policarp şi preoţii acei dimpreună cu el către Biserica lui Dumnezeu care locuieşte vremelnic în Filipi, mila şi pacea să vi se înmulţească vouă de la Atotputernicul Dumnezeu şi Iisus Hristos Mântuitorul nostru”.

„Credeţi în Cel Căruia au fost supuse toate cele cereşti şi cele pământeşti, Căruia Îi slujeşte toată suflarea.”

Sfântul Policarp Îl numeşte pe Iisus Hristos atât Dumnezeu cât şi Domnul, fie direct, fie indirect şi afirmă categoric umanitatea lui Iisus Hristos, Care a suferit şi moarte şi pe Care L-a înviat Dumnezeu.  „M-am bucurat mult împreună cu voi, în Domnul nostru Iisus Hristos, că aţi primit pe următorii dragostei celei adevărate şi aţi însoţit, cum se şi cădea vouă, pe cei încărcaţi cu lanţuri vrednice de sfinţi care sunt diademe ale celor ce au fost cu adevărat aleşi de Dumnezeu şi de Domnul nostru. M-am bucurat şi că rădăcina trainică a credinţei voastre, vestită din timpuri vechi, dăinuieşte până acum şi rodeşte în Domnul nostru Iisus Hristos, Care a suferit pentru păcatele noastre, mergând până la moarte, «pe Care L-a înviat Dumnezeu, dezlegând durerile iadului, în Care credeţi, fără să-L fi văzut, cu bucurie nemărginită şi preaslăvită, la care mulţi doresc să ajungă, ştiind că veţi fi mântuiţi prin har nu din fapte», ci din voinţa lui Dumnezeu prin Iisus Hristos”.

Demnitatea de împărat a lui Hristos este evidenţiată în mod special, El fiind sceptrul majestăţii lui Dumnezeu şi stăpânul lumii întregi, are supuse Lui toate cele din cer şi de pe pământ. Lui I Se închină toată suflarea, El face semne şi minuni mari, nimiceşte moartea şi aduce Învierea şi nemurirea. În culmea puterii Sale preaslăvite, Iisus Hristos, şezând de-a dreapta Tatălui, este judecătorul viilor şi al morţilor. „Pentru aceea, încingându-vă coapsele voastre, «slujiţi lui Dumnezeu cu frică» şi cu adevăr, că părăsind vorbăria cea deşartă şi rătăcirea celor mulţi, «aţi crezut în Cel ce a înviat pe Domnul nostru Iisus Hristos din morţi şi I-a dat Lui slavă» şi tron de-a dreapta Lui; Căruia I-au fost supuse toate cele cereşti şi cele pământeşti, Căruia Îi slujeşte toată suflarea. Cel ce vine «judecător al viilor şi al morţilor», al Cărui sânge Îl va cere Dumnezeu de la cei ce nu-L ascultă: «Iar Cel care L-a înviat pe El din morţi ne va învia şi pe noi», dacă facem voia Lui şi mergem în poruncile Lui şi iubim ceea ce a iubit El, depărtându-ne de orice nedreptate, lăcomie, iubire de argint, vorbire de rău, mărturie mincinoasă, «nerăsplătind răul cu rău sau ocara cu ocară», lovitura cu lovitură sau blestemul cu blestem”.

Fără ajutorul lui Dumnezeu Tatăl şi implicit a lui Hristos nu putem lucra pentru mântuirea noastră, deoarece El ne întăreşte în lucrarea mântuirii şi ne pregăteşte nouă loc între aleşii Săi:„Dar Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos să vă întărească în credinţă, în adevăr, în toată blândeţea, în lipsă de mânie, în răbdare şi îndelungă răbdare, în îngăduinţă şi în curăţie trupească şi sufletească. Să vă dau vouă soartă şi parte între sfinţii Săi şi nouă împreună cu voi şi tuturor celor de sub cer, care cred în Domnul nostru Iisus Hristos şi în Tatăl Lui, Care L-a înviat pe El din morţi. Rugaţi-vă pentru toţi sfinţii. Rugaţi-vă şi pentru împăraţi, pentru dregători şi pentru conducători, pentru cei ce vă prigonesc şi vă urăsc pe voi şi pentru duşmanii crucii pentru ca roadele voastre să fie arătate de toţi, ca să fiţi desăvârşiţi în El”.

Preoţii trebuie să fie respectaţi de toţi oamenii pentru că ei au „leacul nemuririi”.

Sfântul Policarp în Epistola către Filipeni precizează că, după modelul lui Hristos, preoţii trebuie „să fie miloşi şi milostivi cu toţi; să întoarcă pe cei rătăciţi; să cerceteze pe toţi bolnavii, să nu treacă cu vederea pe văduvă sau pe orfan sau pe sărac, ci să se gândească pururea la ceea ce este bun înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor; să se ferească de orice mânie, de părtinire, de judecată nedreaptă; să se depărteze de orice iubire de argint, să nu dea repede crezare celui care vorbeşte împotriva cuiva, să nu fie aspru în judecată, ştiind că toţi suntem supuşi păcatului”, „aşa cum El Însuşi ne-a poruncit, precum şi apostolii, care ne-au propovăduit Evanghelia”.

La Părinţii Apostolici găsim pentru fiecare treaptă a ierarhiei bisericeşti calităţi specifice. Preoţii se alegeau dintre diaconii care îndeplineau cu prisosinţă calităţile sau virtuţile care li se cereau. Dacă se alegeau dintre mireni, trebuiau să treacă prin diaconat, numai aceştia putând să-şi plece capul sub mâna purtătoare de har a arhiereului. Ei sunt cei care stau în locul sfatului apostolilor şi trebuie respectaţi ca pe un sobor şi o poruncă a lui Dumnezeu. Preoţii trebuie să fie ascultaţi ca şi episcopii de către creştini având gândul neîmpărţit, „frângând o pâine, care este leacul nemuririi şi doctorie, pentru a nu muri, ci a trăi veşnic în Iisus Hristos”. Sfântul Policarp îi sfătuieşte pe preoţi să fie buni şi milostivi faţă de toţi şi îşi arată întristarea pentru purtarea nedemnă a preotului Valens şi a soţiei acestuia şi se roagă ca „să le dea Dumnezeu pocăinţă adevărată. Fiţi, dar, şi voi cu măsură în această privinţă şi chemaţi-i ca pe nişte mădulare bolnave şi rătăcite, ca să mântuiţi trupul vostru al tuturor. Făcând aşa, vă zidiţi pe voi înşivă”.

Părinţii Apostolici au preluat ceea ce mai înainte au spus Apostolii Domnului Hristos şi au continuat să întărească Biserica, participând activ la procesul de încreştinare. Deşi simplă, literatura acestei perioade reprezintă profunzimea şi claritatea cu care a fost înţeles mesajul transmis de Mântuitorul Hristos şi de Sfinţii Apostoli. Concordanţa esenţială dintre hristologia Părinţilor Apostolici şi aceea a Bisericii Ortodoxe ne îndreptăţeşte să vedem în datele hristologiei Părinţilor Apostolici fundamentarea dogmatică a oricărei hristologii bisericeşti, vădind peste tot o unitate de concepţie şi de expresie cu doctrina oficială. Soluţiile Părinţilor Apostolici referitoare la trăirea creştină au valabilitate în tot locul şi timpul, acestea potrivindu-se deci şi creştinilor din timpul nostru.

De la același autor

Ultimele din categorie