Sfântul Vasile s-a născut în Rusia în anul 1692. A fost atras de tânăr de viața monahală și în căutarea unor călugări cu viață îmbunătățită a petrecut în sihăstriile din Rusia, Ucraina și Țările române. Venit în Țara Româneacă în contextul tulburărilor prin care treceau creștinii ortodocși din Ucraina după Unirea de la Brest Litovsk, Sfântul Vasile s-a așezat la mănăstirea Dălhăuți de lângă Focșani, unde a rămas timp de 20 de ani. În anul 1730 s-a retras cu câțiva ucenici în Munții Buzăului, la Mănăstirea Poiana Mărului. Au căutat sfatul său numeroși călugări și credincioși din ținuturile Buzăului și Vrancei și de dincolo de hotarele acestora. În anul 1750, aflat în pelerinaj la Muntele Athos starețul Vasile a tuns în monahism pe monahul Platon, viitorul stareț Paisie Velicicovshi, care petrecuse o vreme (1742-1746) în așezămintele monahale muntenești Dălhăuți, Trăisteni și Cârnul. Sfântul Vasile a fost preocupat de modul cum poate avea cineva o viață duhovnicească înaltă, iar rodul acestor căutări a fost concentrat în scrierile pe care le-a lăsat. Amintim dintre lucrările sale originale, scrise în slavona bisericească, următoarele: Cuvânt înainte sau Înainte călătorie la cartea lui Grigorie Sinaitul, Înainte cuvântare spre capetele fericitului Filotei Sinaitul, Cuvânt înainte la cartea Cuviosului Nil de la Sorsca, Închipuire cum să cade nouă celor ce suntem pătimaşi, şi călcăm poruncile, să ne îndreptăm prin pocăinţă şi să ne învăţăm lucrării cei cu mintea vieţuind întru supunere, Întrebătoare răspunsuri adunate din Sfânta Scriptură pentru depărtarea de bucatele cele oprite făgăduinței călugărești cei de bună voie.

La 25 aprilie 1767, starețul Vasile de la Poiana Mărului a trecut la cele veșnice, fără a se cunoaște astăzi unde se odihnesc rămășițele sale pământești. Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în ședința din 4-5 martie 2003, a hotărât canonizarea sa, cu data de prăznuire la 25 aprilie.

Din învățăturile Sfântul Vasile:

Despre post:

„Pentru că întâia pricină a sfântului post este înfrânarea cărnii și domolirea oricărei mișcări iraționale, lucru de mare trebuință și folos monahilor.

A doua este că prin el sufletul e dispus să fie ușor spre rugăciune și spre rugăciunea cerească.

A treia este că prin el slujim lui Dumnezeu și postirea este bună cinstire a Lui.

A patra este că el este o satisfacere a lui Dumnezeu și o întoarcere spre milă a mâniei Sale celei drepte.

A cincea este că prin el cerem de la Dumnezeu bunuri veșnice și vremelnice și celelalte. Precum zice și dumnezeiescul Gură de Aur:

„Postește ca să nu păcătuiești;  postește, dacă ai păcătuit, postește, ca să primești; postește ca să nu pierzi ce ai primit.”

Postul se împarte în patru forme: post duhovnicesc, post din obișnuiță, post natural și post bisericesc – afară de faptul că monahii sunt datori întotdeauna să se abțină de la mâncarea de carne:

Post duhovnicesc este depărtarea de păcate.

Post din obișnuiță e mâncarea cu măsură.

Post natural este a nu mânca și a nu bea nimic pentru o vreme după exemplul ninivitenilor (Iona 3,7).

Iar post bisericesc este înfrânarea de la carne după legea și canoanele bisericești. Acest post suntem datori să-l postească și oamenii din lume de patru ori pe an și în fiecare miercuri și vineri, iar în evlavie și în fiecare luni, deopotrivă cu monahii.”

Despre citirea Sfintei Scripturi: „de nu vei fi om, te vei face om, fiindcă citirea Scripturilor e o vindecare măiestrită și mântuitoare”

„Așa cum ne învață marele învățător Pavel când scrie lui Timotei zicând: „Din copilărie știi Sfânta Scriptură, care poate să te înțelepțească” (II Tim. 3,15), Sfânta Scriptură nu te va lăsa să pățești ce au pățit mulți. Aceasta întrucât cine știe Sfânta Scriptură cum trebuie să o știe acela nu se poticnește de nici unele din cele ce i se fac, ci le îngăduie pe toate: pe unele lăsându-le în credință pe seama proniei neajunse a lui Dumnezeu, iar altora știindu-le rațiunile și aflându-le învățăturile din Scripturi. Că toată Scriptura, zice (Apostolul Pavel), este spre îndreptare” (II Tim. 3,16): de va trebui să deprindem ceva și ce se cade a înțelege, de acolo vom ști să deprindem; de vom voi să mustrăm cele cu înșelare, și pe acestea tot de acolo (le vom deprinde); și de vom voi să ne îndreptăm sau să ne înțelepțim, tot de acolo (ne vom deprinde). De aceea Scriptura a fost o mângâiere, ca tot omul să poată să fie desăvârșit pentru Dumnezeu, și fără ea nu e cu putință cuiva să fie desăvârșit. Fiindcă atunci când a fost chemat să-l trimită pe Lazăr, Avraam a refuzat zicând: „Au pe Moise și pe profeți. dacă nu-i vor asculta pe ei, nu vor crede nici dacă va învia cineva din morți” (Lc 16,31). Iar acestea arată că Hristos vrea ce Scripturii să i se dea o mai mare crezare decât dacă s-ar scula cineva din morți și ar vorbi.

Așadar ia aminte la citirea Scripturii și, de nu vei fi om, te vei face om, fiindcă citirea Scripturilor e o vindecare măiestrită și mântuitoare. Căci văzând Dumnezeu sârguința eunucului, a primit silința lui și i-a trimis îndată învățător pe Filip, deși învățător nu i-a fost Filip, ci Duhul Care l-a  adus pe acesta (FA 8, 26 ș.u.). să nu fim fără grijă pentru mântuirea noastră, iubiților, pentru că toate acestea pentru noi s-au scris, spre învățătura noastră, a celor care a ajuns sfârșitul veacurilor. Pentru că o mare întărire este a nu greși înțelegerea Scripturilor și o mare surpare și o prăpastie adâncă e neînțelegerea Sripturilor.”