Lumea zilelor noastre trăieşte în apostazie şi are drept unic criteriu valoric relativismul. În ochii modernităţii, a crede în Dumnezeu şi a duce o viaţă după învăţăturile evanghelice este curată nebunie. Creştinii se deosebesc de oamenii lumeşti prin aceea că îşi au mintea pururea aţintită spre Dumnezeu, după cum spune Sfântul Pavel, „petrecerea noastră în ceruri este” (Filip. 3, 20). Şi monahii, mai mult decât oricare alţii, prin felul de viaţă rânduit în mănăstire, au acest privilegiu deosebit de a putea chema necontenit pe Cel Ce a venit să ne răscumpere şi Care va veni iarăşi să ne ia cu El ca să fim cu El de-a pururea. Călugărul adevărat este cel ce trăieşte cu această nădejde nestrămutată, aşteptând venirea Domnului. Acest aspect eshatologic al vieţii monahale este de o deosebită însemnătate, pentru că este singurul care ne poate păstra însuflarea până întru sfârşit.

În vieţuirea noastră călugărească facem ascultare de voia lui Dumnezeu, precum ne-a fost aceasta descoperită prin părintele duhovnic, urmărind astfel să ne golim mintea de toată grija cea lumească pentru ca să fim slobozi să ne îndreptăm toată atenţia spre întâlnirea noastră cu Domnul. Acest duh de ascultare merge împotriva curentului duhului afirmării de sine şi al competitivităţii agresive al lumii acesteia. Ascultarea este un privilegiu prin care noi devenim slobozi să ne ridicăm la înălţimea desăvârşitei şi măreţei voi a lui Dumnezeu.

Dacă monahul trăieşte în sărăcie, o face ca să nu fie împiedicat de nimic, ca să nu fie tras înapoi de nimic când vrea să fugă afară din tabăra acestei lumi. Duhul sărăciei călugăreşti este opus de-a dreptul duhului societăţii de consum moderne; ethosul modernităţii, prin puterea atotpătrunzătoare a mass-mediei, ne împinge continuu să dobândim tot mai multe şi mai multe bunuri materiale. Dar, în chip minunat, călugărul neagonisitor, lepădând toate bogăţiile deşarte ale acestei lumi, devine stăpânul lumii, pentru că el îşi lărgeşte inima sa încât Însuşi Hristos încape în ea şi dimpreună cu apostolul poate să spună: „viez, de acum nu eu, ci viază întru mine Hristos” (Gal. 2, 20) şi prin Hristos poartă în el lumea întreagă şi mijloceşte pentru ea.

Mai mult decât atât, prin curăţia trăirii în feciorie monahul ţine piept hedonismului şi moralităţii îndoielnice a vremurilor noastre, căutând să se zidească pe sine întru totul biserică sfinţită a lui Dumnezeu. Sfinţii Părinţi înţelegeau prin feciorie şi curăţia minţii şi numeau curvie nu numai patima poftei trupeşti, ci orice lucru care ne desprinde de aducerea-aminte de Dumnezeu.

Temeiul monahismului este Însuşi Domnul. Dacă avem în vedere făgăduinţele monahale, vedem că ele sunt întocmai elementele definitorii ale vieţuirii Sale.

(Arhimandritul Zaharia Zaharou, Crini țarinii- merinde pentru monahi, Editura Nicodim caligraful, Sfânta mănăstire Putna, 2013, pp.123-124)