Un monah din orașul Castoria, blând la purtare și alb la păr, pe numele lui Efrem, care se afla de puțin timp în Biserica Tesalonicului, povestea în public despre el însuși următoarele:

„În urmă cu doi ani, a trebuit să mă duc pentru o nevoie oarecare în Tesalia, iar întorcându-mă de acolo, mi s-a întâmplat acest lucru: pe drum mi s-a înfipt în piciorul drept un mic spin care mi-a provocat dureri în el pentru câteva zile. După care, nu știu cum, întreaga durere s-a mutat în piciorul stâng și a devenit insuportabilă, pe lângă altele împiedicându-mă încetul cu încetul de la hrană și somn. Au trecut în aceste lucruri nu puține zile, după care piciorul s-a inflamat și umflat ca un burduf, apoi edemul s-a perforat în mai mult de patruzeci de orificii ale căror urme se pot vedea și dau mărturie pentru cuvântul meu, din care se curgea peste tot puroi, de parcă piciorul devenise izvor. A trecut un an și jumătate și inflamarea nu ceda, orice tratament al afecțiunii era inutil și toate medicamentele erau deșarte, drept pentru care îmi pierdusem nădejdea în mine și de multe ori aș fi renunțat frumos la această viață de dureri.

Dar ce s-a întâmplat după aceasta? Auzisem și eu de la oamenii locului și de la cei ce veneau din Tesalonic de multele și excepționalele minuni ale minunatului Grigorie, credeam foarte limpede în cele auzite și-l proclamam stâlp al Bisericii, învățător al dreptei-credințe și lăcaș al oricărei sfințenii și virtuți și, pe lângă acestea, lucrător de semne și minuni dumnezeiești plin de o putere și un har apostolice. Apoi, rugându-mă fierbinte, țintuit la pat, pentru mine însumi și suferința mea și cerând cu lacrimi fierbinți vindecarea piciorului, ca să pot să fiu și eu sănătos și să umblu neîmpiedicat, să ajung în Tesalonicul lui și închinându-mă la sfântul lui mormânt să devin crainic al marilor minuni pe care le face aici între noi Hristos prin ocrotirea lui. Rugându-mă acestea și unele ca acestea cu multă străpungere a inimii, fiindcă era deja noapte și vremea somnului, am adormit și eu după rugăciunea aceea. Și iată un monah îmbrăcat în simbolurile obișnuite arhiereilor, și anume cu crucea pe cap și sfântul omofor, mi s-a părut că a intrat în casă ca să îmi vorbească și, așezându-se, mă întreba cum îmi era. Iar după ce i-am arătat umflătura piciorului și rănile lui și am adăugat durerile care veneau de aici și chinul îndelungat, acela, luându-mi îndată piciorul cu amândouă mâinile, strângând umflătura și împingând în afară puroiul, a zis: «Nu mai fi trist, căci nu mai ai acum nicio supărare.»

Și spunând și făcând el cu iubire de oameni acestea, s-a dus, iar după vedenie pe mine m-a cuprins un somn dulce și moale, ca niciodată mai înainte. Iar când noaptea a ajuns spre zori și monahii săvârșeau rugăciunea și psalmodia de dimineață, m-am dus și eu la biserică rezemându-mă de un toiag, minune neașteptată pentru cei care mă vedeau. Iar când, întrebat de monahi, le-am spus minunea și cauza ciudatei vindecări, aceasta i-a făcut pe cei ce ascultau să se mire și să rămână uimiți încă și mai mult.

Trecuseră opt zile după aceasta și, întorcându-mă în chip limpede la vechea sănătate și stare, m-am dus la acel dumnezeiesc locaș din Castoria în care stătea cu sfințenie icoana marelui Grigorie, și închinându-mă și căzând la ea și dând datorata mulțumire, m-am întors iarăși în mănăstire și la cei ai noștri. Dar, pentru că trebuia să-mi împlinesc votul și făgăduința față de noul meu medic, mi-am zis: „Se apropie iarna și de aceea timpul e potrivnic și anevoios pentru călătorii, mai ales pentru bătrâni ca mine; de aceea, trebuie să las acum drumul care duce la Tesalonic, pentru că nu permite vremea. E cu putință să-mi țin și făgăduința dată marelui Grigorie și așa să nu încalc cele convenite. Voi chema preoții Bisericii și pe monahii de un rang cu mine și celebrând o sărbătoare comună marelui Grigorie și prăznuind cum se cuvine, vom da astfel și lui Dumnezeu datoria, iar slujitorului Său mulțumirea și cinstea datorată”.

Socotindu-se în sine însuși acestea și spunându-le celor ce erau împreună cu el, Efrem privea acum spre sărbătoare și poruncise slujitorilor să o pregătească cu mare bogăție și strălucire, dar cel care era cauza prăznuirii n-a fost de acord și n-a vrut ca minunea să rămână limitată numai la aceia și să nu treacă mai departe, ci mai degrabă să călătorească și să vestească harul și celor de departe, ca și prin acestea, ca și prin celelalte, Dumnezeu să fie slăvit pretutindeni. Iată în ce mod.

Ziua aceea nu ajunsese la sfârșitul ei și monahul a fost cuprins de un tremur foarte mare și de o febră violentă; la acestea s-au adăugat iarăși o umflătură a piciorului și dureri ca și la început, cu nimic mai prejos decât cele dinainte. Și bolnavul, înțelegând îndată pricina acestei lovituri, a mărturisit că păcătuise față de marele Grigorie mințindu-l din neatenție în ceea ce privește învoielile făcute cu el, și a cerut iarăși iertare cu multe implorări și a făgăduit că va împlini foarte repede cele făgăduite; cărora le-a urmat în chip extraordinar înzdrăvenirea și răul cumplit s-a stins încă în aceeași zi. Și după puțin timp, Efrem a fost atât de sănătos la picior și la tot trupul, că folosindu-se de propriile lui picioare a venit în orașul marelui Grigorie, s-a închinat la sfânta lui raclă și a îmbrățișat-o dulce și așa a vestit în biserică, precum spuneam, ca un entuziast marile minuni ale marelui Grigorie.

(Sfântul Grigorie Palama, Tomosuri dogmatice — Viața — Slujba. Scrieri I, editura Deisis, Sibiu, 2009, pp. 634-637)