În vremea aceea, pe când se întorcea în cetate, Iisus a flămânzit. Și văzând un smochin lângă cale, S-a dus la el, dar n-a găsit nimic în el decât numai frunze, și a zis lui: De acum înainte să nu mai fie rod din tine în veac! Și smochinul s-a uscat îndată. Văzând aceasta, ucenicii s-au minunat, zicând: Cum s-a uscat smochinul îndată? Iar Iisus, răspunzând, le-a zis: Adevărat grăiesc vouă: Dacă veți avea credință și nu vă veți îndoi, veți face nu numai ce s-a făcut cu smochinul, ci și muntelui acestuia de veți zice: Ridică-te și aruncă-te în mare, va fi așa. Și toate câte veți cere, rugându-vă cu credință, veți primi. (Matei 21, 18-44) [Citește integral pericopa evanghelică]

Evanghelia de la denia (sau utrenia) din Sfânta și Marea Luni, care se săvârșește în seara din Duminica Floriilor, reprezintă continuarea textului citit la utrenia îndrăgitei sărbători a stâlpărilor. Aceasta se încheiase cu mențiunea că după ce Domnul Iisus a intrat în Ierusalim, ajungând în templu i-a alungat de acolo pe schimbătorii de bani și vânzătorii de animale. Apoi a ieșit afară din cetate și a înnoptat în Betania, un sat situat de partea cealaltă a Muntelui Măslinilor.

Evenimentele relatate în pericopa acestei prime denii din Săptămâna Mare prevestesc dramatismul următoarelor zile. Drumul Domnului către Ierusalim este reluat luni fără fastul din ziua precedentă. Ba frapează prin foamea lui Iisus și e sugestiv contrastantă prezența umilului smochin neroditor în locul ramurilor de finic de la procesiuni. Acest copăcel care crește peste tot în Țara Sfântă, asemenea porumbarilor și corcodușilor de la noi care potolesc foamea drumeților la vreme de nevoie, n-a fost de astă dată în sprijinul Călătorului matinal către cetate. De fapt, nici nu era vremea rodirii lui, ceea ce nu doar Fiul lui Dumnezeu, Făcătorul cerului și al pământului, era firesc să știe, ci orice localnic. Faptul că Iisus i s-a adresat ca unei persoane: „De acum înainte să nu mai fie rod din tine în veac!”, așa încât smochinul s-a uscat imediat, nu poate fi interpretat decât alegoric. Sinaxarul zilei lămurește că „Sinagoga iudeilor este un smochin în care Mântuitorul n-a găsit rod potrivit, ci numai umbra legii; de aceea a luat şi legea de la ei şi i-a făcut cu totul netrebnici”. Același sinaxar mai oferă încă o interpretare, venită de la Sfântul Isidor Pelusiotul, anume că: pomul călcării poruncii din rai a fost smochinul, iar Hristos prin începutul drumului Său spre Pătimiri a făcut nelucrător păcatul. O altă explicație a exegeților ar fi aceea că Domnul a înfierat gruparea zeloților, care avea ca semn distinctiv frunza de smochin. Aceștia așteptau un mesia ce va veni cu sabia și-i va elibera de sub robia romanilor. Printre cei ce Îl întâmpinaseră plini de entuziasm cu o zi înainte pe Domnul la poarta Ierusalimului, se aflau cu siguranță și unii dintre ei, falsa lor speranță fiind întețită și de neobișnuita atitudine agresivă a Domnului Iisus față de neorânduiala din templu. Chiar unul dintre cei doisprezece ucenici se numea Simon Zelotul. În orice caz, fie că simbolizează sinagoga, fie păcatul strămoșesc, fie gruparea revanșardă, smochinul condamnat nu doar la nerodire, ci la uscare instantanee, duce cu gândul la ariditatea rânduielilor omenești fără de Dumnezeu.

Însă, textul Evangheliei de la denie nu se încheie nicidecum aici, ci continuă în același stil profetic cu o tatonare în dialog a terenului unei proxime dispute între slujitorii templului și Iisus. Aceștia încearcă să-L intimideze, cerându-i să-Și legitimeze autoritatea în sanctuar, însă Iisus Se lasă încă înconjurat de mister și răspunde provocării lor cu o provocare mai abilă. Pretinșii înțelepți așteptau ca Domnul să invoce trimiterea Sa de către Tatăl ceresc pentru a-L acuza de blasfemie și a-L linșa, însă viclenia lor a pălit atunci când au fost provocați să se pronunțe cu privire la mandatul Înaintemergătorului. Și de fapt, replica Domnului nu era o capcană, ci tocmai răspunsul la întrebarea lor. Același în numele Căruia botezase Ioan în Iordan este Cel care Își manifestă puterea în Hristos. 

Arhiereii și bătrânii și-ar fi pierdut autoritatea dacă recunoșteau că puterea lui Dumnezeu Se manifestă prin altcineva decât ei, slujitorii de la templu. Așa se face că Hristos, după ce profețise invalidarea sinagogii prin uscarea smochinului, acum continuă spunându-le interlocutorilor două pilde prin care le pune la îndoială autoritatea divină pe care și-o arogau. Prima se referă la un om care avea doi fii recalcitranți, unul promițând să împlinească voia tatălui, dar călcându-și apoi făgăduiala, în timp ce celălalt refuză inițial porunca, dar în cele din urmă o împlinește. A doua pildă, ceva mai elaborată, înlocuiește pe cei doi fii cu două grupe de slujitori la o vie. Primii lucrători se fac nevrednici că nu aduc roada așteptată și vor fi înlocuiți de lucrătorii cei noi. Dar această schimbare a lucrătorilor are loc printr-un act de violență căruia îi cade victimă fiul stăpânului. Aceasta înseamnă că îndreptarea lucrurilor necesită o jertfă, de la care Fiul lui Dumnezeu nu se sustrage. Feciorul cel mare din prima pildă, respectiv lucrătorii tocmiți mai întâi la vie, simbolizează pe slujitorii legii celei vechi, care nu au adus roada cuvenită Stăpânului ceresc. Fiul mic și neascultător din pilda cea dintâi, respectiv noii lucrători din pilda a doua fac trimitere la cei păcătoși și la păgâni, care se pocăiesc și devin slujitori vrednici să vadă fața Tatălui, fiindcă rodul dorit de Dumnezeu este tocmai credința.

Cuvântul profetic care încheie Evanghelia deniei de duminică seara este o sentință ce sună în urechile celor de la templu, aidoma ciocanului care va bate peste numai patru zile cuiele în palmele și picioarele lui Iisus pe cruce, către care El Se îndreaptă de bunăvoie. El este „piatra cea din capul unghiului”, a cărei putere vine „de la Domnul” în mod minunat, tainic. Învățătorul își vestește sfârșitul venit din mâna uzurpatorilor tronului dumnezeiesc, dar totodată și sfârșitul acelora. Hristos nu caută să Se salveze de la ceea ce avea să urmeze. Ar fi putut să răspundă la întrebări cu diplomație și să nu deranjeze. Dar El, dimpotrivă, încheie spunând că: „Cine va cădea pe piatra aceasta se va sfărâma, iar pe cine va cădea îl va strivi”. Sfântul Ioan Gură de Aur explică în Omilia 68 la Matei că profeția se referă la urmările încăpățânării iudeilor de a nu-L primi pe Hristos, iar acestea au fost risipirea și robirea lor de către alte neamuri. Însă profeția, adaugă Sfântul Părinte, este totodată o aluzie la Învierea Domnului. 

Mesajul evanghelic al primei denii este acela că voia Domnului se împlinește chiar dacă semnele naturii arată altceva (smochinul nu e la vremea rodirii). Se împlinește chiar și dacă oamenii se opun acesteia, forțând cu aroganță bunăvoința și răbdarea Părintelui ceresc (asemenea lucrătorilor răi care voiesc să se facă stăpâni pe vie). Cei striviți de „Piatra nebăgată în seamă” sunt toți cei care de atunci și până la sfârșitul veacurilor se opun cuvântului Evangheliei sau îl ignoră. Credința poate fi opțională. Nimeni nu ne obligă să credem. Însă, asemenea actului divin al creației, tot la fel și desăvârșirea acesteia la sfârșitul veacurilor îi implică pe toți. Iar cei care nu participă la actul desăvârșirii și deturnează lumea în interes propriu vor fi striviți de inutilitatea vieții din care l-au alungat pe Dumnezeu.