Când noi vrem să promovăm voia noastră proprie ca ucenici, atunci drumul devine dificil, deci şi periculos.

Când omul practică ascultarea, el se află în dragoste, putere, afecţiune frăţească, este încununat, se află în sfinţenie, în mântuire.

Voia proprie este o mare barieră, un mare obstacol – este un zid între suflet şi Dumnezeu. Exact precum atunci când un zid se află în faţa noastră şi opreşte lumina soarelui, locul este umed, nesănătos şi nu aduce roade fiindcă soarele nu luminează acolo, acelaşi lucru se întâmplă cu zidul voii proprii. Când acesta stă în faţa sufletului, sufletul se întunecă şi nu rodeşte. Soarele Dreptăţii e Hristos, când sufletul nu este astupat, razele lui Hristos vin şi îl luminează, iar omul rodeşte şi este sfinţit. Numai cel ce a gustat fructul ascultării poate vorbi despre el. Ascultarea este drumul cel mai plin de har. Mai presus de orice, cel ce este ascultător leapădă demonul cel rău al egoismului şi al mândriei – care cauzează toate relele – şi aduce smerenie şi eliberarea de griji.

(Comori duhovniceşti din Sfântul Munte Athos – Culese din scrisorile şi omiliile Avvei Efrem, Editura Bunavestire, 2001, pp. 131-132)