Nu există creştin rău. Şi dacă există, totuşi, răutate în creştini, înseamnă că răutatea este dominantă şi convingerile creştine sunt absente. Cercetaţi-vă pe voi înşivă şi vedeţi dacă aveţi vreo preocupare de felul acesta, să fiţi buni, mai ales buni, mai ales iertători, mai ales blânzi, mai ales iubitori, mai ales să ocoliţi gândurile de ură, gândurile de răzbunare, gândurile de desfrânare, gândurile de iubire de avere. Ocoliţi toate pricinile care duc la răutate. Nu vă uitaţi la televizor la lucruri spurcate! Nu vă uitaţi la televizor, nu vă uitaţi pe internet la necuviinţe, că vă băgaţi gunoaie în suflet şi nu puteţi avea bucurie. Nici măcar bucuriile fireşti nu le mai puteţi avea, pentru că toate acestea sunt umbrite de răutăţile care au crescut în voi...

Vrei să ai bucurie? Am zis că trebuie să intri în atmosfera slujbelor bisericeşti şi să le trăieşti nu numai aşa, că stai şi te gândeşti că sunt cam lungi. Spunea părintele Serafim, Dumnezeu să-l odihnească, că s-a dus la Sfântul Munte. Şi când s-a dus la Sfântul Munte şi a stat acolo la slujbe lungi, i se părea mult, că el aici în ţara noastră nu a avut prilejul să vadă vreo slujbă lungă ca privegherile de la Sfântul Munte. Şi îl punea părintele Antipa Dinescu să citească şi scria acolo "de două ori" şi el citea o dată şi mergea mai departe; şi părintele îi zicea: "Mă, prostule, tu nu vezi acolo că este scris «de două ori»? Ia mai citeşte o dată!" Şi mai citea o dată. Şi după ce se găta slujba, zicea către părintele: "Vai, dar lungă a mai fost slujba!" şi părintele-i zicea: "Lungă e lenea ta!". Sunt nişte lucruri pe care e bine să le ştim şi să le avem în vedere. Acum, bineînţeles că nu le poţi cere unui copil... Am citit odată o carte, se numea "Despre stareţii ruşi"; şi din cartea aceasta, numai atât mai ştiu, că nu poţi cere unui copil să meargă la acelaşi pas cu un om mare. Şi aşa este, dacă mergi cu un copil de mână, îţi laşi tu, om mare, pasul după copil. Mi-a aduc aminte că odată, nu ştiu unde am fost cu părinţii mei şi am venit cu trenul şi a trebuit să facem noi vreo nouă kilometri pe jos, de la gară, din Ocna Sibiului, şi până în satul nostru; şi tare mi-a fost greu. Parcă şi acum mă dor picioarele cum mă dureau atunci. Şi ziceam: "Mai este până acasă?" Şi ai mei ziceau: "Mai este, dar ajungem noi, las’ că ajungem noi, hai că mai mergem o ţâră..." şi ne-am dus. Şi am citit acolo, în carte, că nu poţi să ceri unui copil să meargă la acelaşi pas cu un om mare şi tare mi-a plăcut gândul acesta şi am străbătut cu el. Trebuia să vă spun lucrurile acestea, pentru că de fapt noi nu trebuie să fim pretenţioşi şi să pretindem de la oameni lucruri pe care ei nu le pot face.

(Arhim. Teofil Părăian, Bucuriile credinței, Editura Mitropoliei Olteniei, p. 116-117)