Nicăieri ca în Răsăritul creștin nu se simte și nu se trăiește mai intens și mai adevărat frățietatea, conștiința că toți sunt fiii Aceluiași Tată, că împart aceeași moștenire și împărtășesc aceeași soartă, având a urma același drum, spre aceeași țintă. De aceea, nimeni nu va fi lăsat în urmă. Slăbiciunea fratelui va fi slăbiciunea mea și tăria mea va fi tăria lui. Un cuvânt al lui Dostoievski exprimă cât se poate de puternic ideea acestei responsabilități universale a oamenilor: „fiecare este vinovat față de toți, pentru toți și pentru tot”.

Omul lui Hristos simte că trebuie să fie ca Hristos, Care a săvârșit actul mântuirii pentru toți oamenii, scoțându-i pe toți de sub același blestem și unindu-i în aceeași credință, nădejde și dragoste. Aici este sursa duhului comunitar al Ortodoxiei, duh care, de fapt, este expresia celei mai înalte iubiri, a acelei virtuți care va rămâne și după ce toate vor trece, și care este mai mare și decât credința, și decât nădejdea.

Nimeni nu va pune la îndoială, se înțelege, că toate aceste însușiri ale vieții duhovnicești ortodoxe nu sunt peste tot în aceeași măsură realizate. Dar ele sunt un ideal viu, veșnic prezent în fața credinciosului și toată dinamica ortodoxă nu înseamnă altceva decât conformarea vieții la acest înalt ideal al vieții creștine.

(Antonie Plămădeală, Mitropolitul Ardealului, Tradiție și libertate în spiritualitatea ortodoxă, Colecția Axios, 1995, pp. 93-94)