În vremea aceea, intrând iarăși Iisus în Capernaum (Marcu 2,1-12)

Nu puteți spune că Îl iubiți pe Dumnezeu – pe care nu-l vedeți – dacă pe aproapele vostru pe care îl vedeți nu-l iubiți. A vedea pe Dumnezeu începe prin a-ți vedea aproapele. La greu pentru prietenul vostru, v-ați băga să săltați targa? Să răspundeți cu prezența atunci. Trecând peste orice obstacol. Spărgând acoperișul indiferenței din jur.

Suntem în Duminica numită a Sfântului Grigorie Palama, Episcop al Tesalonicului, cu o creștere duhovnicească athonită – nu departe de Marea Lavră se păstrează chilia nevoințelor sale –, Sfântului acestuia Biserica îi atribuie, pe bună dreptate, apărarea teologiei privind energiile divine. Necreate, precum mărturisește Ortodoxia. Teolog al Luminii celei necreate, ce identifică – spre exemplu – în Schimbarea la Față a Mântuitorului Slava Învierii celei dinainte de Înviere, Părintele Tesaliei creștine are, la nivelul culturii poporului celui credincios, numele de Teologul vederii lui Dumnezeu. În tandem cu Evanghelia dedicată de Biserică pomenirii Ierarhului (Ioan 10, 9-16) avem la îndemână Evanghelia aceasta, lecție a vederii de către Dumnezeu a omului. Iisus este în Capernaum. Iarăși – ne spune Evanghelistul. Pentru că după ispitirea cea din Pustiul Carantani – locul ispitirii după tradiție fiind lângă orașul Ierihon – Domnul vine în Galileea unde își cheamă Ucenicii – îndată după prinderea lui Ioan Botezătorul (Marcu 1, 14-15) – pentru a-i fi aproape în propovăduirea chemării Împărăției: „S-a împlinit vremea și s-a apropiat Împărăția lui Dumnezeu. Pocăiți-vă și credeți în Evanghelie” (Marcu 1, 15). De pe țărm își înalță Apostolii. Îi cheamă după Sine spre a fi pescari de oameni. Și ajungând dintâi în sinagoga din Capernaum învață pe oameni, uimindu-i cu învățătura. Îi învăța, dar nu în felul cărturarilor. La ieșirea din locaș – ale cărui temelii astăzi sunt din pietrele contemporane momentului –  vindecă un îndrăcit, un om ce purta cu sine un duh necurat și vorbăreț. Forțat de Hristos la dialog se vădește a fi „multiplu” de duh, căci spune: „Ai venit ca să ne pierzi? Te știm cine ești: Sfântul lui Dumnezeu” (Marcu 1, 25). Domnul ceartă duhul – „Taci și ieși din el” (Marcu 1, 25) – și acela părăsește pe om. Uimiți de învățătură și înspăimântați de minune oamenii vestesc momentul acesta în toată Galileea. Și îndată, aproape de sinagogă, peste drum – dacă este reală identificarea făcută prin Tradiție – Domnul intră în casa lui Petru și vindecă pe soacra acestuia, care ședea cuprinsă de friguri. Vindecată, le slujește în cele ale casei (Marcu 1, 31). Acolo, în curtea ei, sunt aduși apoi mulțime mare de bolnavi și demonizați. Zonă grea, ar zice unii, pandemică. Zonă cu ape și pustiuri. Cu boli și îndrăciți. Ba chiar cu leproși – cum ne descrie Marcu (1, 40 ș.u) – oameni alungați de boală în moarte. De mulțime, Iisus se retrage în locuri pustii, refuzând astfel lăudarea Sa, la modul în care diavolul însuși încercase să o facă.

Nu altfel este cu paralizatul din Evanghelia noastră. Auzind că este în casă, mulțimea se adună. Așteaptă cuvânt și minuni. Locul din fața ușii – care de cele mai multe ori era liber pentru ca vorbitorul să fie cât mai amplu auzit, se umple – semn de dorință a poporului de a-L vedea, a-L respira pe vorbitor. Peste mulțime trece, purtat de patru bărbați, targa pe care își petrecea boala un paralitic. Boală grea până azi. Nu se pot apropia de mulțime de Hristos și atunci sparg acoperișul. Rup și îndepărtează ceea ce-i despărțea de vederea lui Hristos. Nu sunt sigur că l-au adus la vindecare. Cât la vedere. Paraliticul auzea, probabil, de departe cuvântul lui Hristos. Vrea să-l vadă. Cam cum voiam noi când eram mici să vedem și tata ori unchiul de serviciu cu nepoții ne sălta pe umeri. Eram mai înalți. Așa cum numai în copilărie poți fi. Oamenii aceia au înțeles că pentru a-L vedea pe Dumnezeu trebuie să-l facă văzut pe paralitic. Și Domnul le laudă credința. Gestul de fraternitate și inteligență este semn de credință. Nu-i prezintă Domnului o diagnoză – cum vor face alte personaje din Evanghelie, tatăl celui ce cădea de multe ori în foc și apă, de pildă – ci îi prezintă omul. Îl aduc în centru pe cel în necaz, pe cel dat în lături mereu. Așa este cu setea de cuvânt a mulțimilor. Tocmai cei care au nevoie mare de încurajare stau deoparte ca să ajungă în față cei care vor să fie văzuți că aud. Pentru a răsplăti credința celor patru Domnul iartă pe cel paralizat. Icoană a mijlocirii omului pentru om. Pentru superficiali, aducere aminte din ce motiv ne sunt lăsate moaștele ori Sfinții la îndemână. Uite, din aceasta: să ne poarte pe targa prieteniei lor neputința noastră. Nu este nici un schimb de cuvinte. De pe margine cărturarii cugetă la ce nu avea voie să facă Hristos. E o hulă să ierți păcatele – zic ei –, căci numai unul Dumnezeu poate să o facă. Hristos știe aceasta. Și iartă tocmai pentru că El știe cine este. Nu încalcă legea căci El este Dumnezeu.

Pentru ochii cărturarilor și ai noștri, Domnul Hristos adaugă iertării celei dinlăuntru vindecarea cea din afară. Porunca Iertătorului uimește: „Scoală-te, ia-ți patul tău și mergi la casa ta!” Și iertatul e ascultător. Avem aici, la vremea postirii, propunerea unui exercițiu duhovnicesc care de cele mai multe ori ne scapă. Să creștem iertarea lui Dumnezeu în viețile noastre înseamnă, în fapt, să ieșim din paralizie. Uneori e suficient să ne însănătoșim pe dinlăuntru. Nu v-a pus niciodată pe gânduri seninătatea de cleștar a suferinzilor? Cei care înfruntă moarte clipă de clipă ne dau lecția înțelegerii vindecării celei dinlăuntru cu seninătate. Ceilalți vor semne. Iar ei știu că iertarea este o minune. Pentru că țelul este să te vadă Hristos și tu să Îl vezi pe El. A posti aceasta și înseamnă. Să te lași văzut de Hristos în chinul tău, sporind înțelegerea cea dinlăuntru a lucrurilor. Sporindu-ți numărul de prieteni-sfinți care să te poarte la Hristos Iisus. Dacă v-aș întreba: aveți patru prieteni să vă poarte deasupra mulțimilor, să spargă acoperișul și să vă arate lui Hristos, cam ce răspuns ați avea? Dacă nu-i aveți pe lista scurtă a rugăciunii, continuați să vă rugați. La vreme de încercare este bine să știți pe cine vă puteți baza. Dar dacă v-aș întreba: la greu pentru prietenul vostru, v-ați băga să săltați targa? Nu. Nu îmi trebuie un răspuns acum. Ci atunci. Când acela va avea nevoie. Ajutându-l, Hristos Iisus se va bucura de prietenia voastră. Și o va socoti credință. Și nu puteți spune că Îl iubiți pe Dumnezeu – pe care nu-l vedeți – dacă pe aproapele vostru pe care îl vedeți nu-l iubiți. A vedea pe Dumnezeu începe prin a-ți vedea aproapele. La greu pentru prietenul vostru, v-ați băga să săltați targa? Să răspundeți cu prezența atunci. Trecând peste orice obstacol. Spărgând acoperișul indiferenței din jur.

Sursă: tribuna.ro

De la același autor

Ultimele din categorie