În vremea aceea mergea Iisus prin Galileea, căci nu voia să meargă prin Iudeea, deoarece iudeii căutau să-L omoare. Și era aproape sărbătoarea iudaică a corturilor. Au zis, deci, către El frații Lui: Pleacă de aici și du-Te în Iudeea, pentru ca și ucenicii Tăi să vadă lucrurile pe care Tu le faci. Căci nimeni nu lucrează ceva în ascuns, ci caută să ajungă cunoscut. Dacă faci acestea, arată-Te pe Tine lumii. Pentru că nici frații Lui nu credeau în El. Deci, le-a zis Iisus: Vremea Mea încă n-a sosit; dar vremea voastră totdeauna este gata. Pe voi lumea nu poate să vă urască, dar pe Mine Mă urăște pentru că Eu mărturisesc despre ea că lucrurile ei sunt rele. Voi duceți-vă la sărbătoare; Eu nu merg la sărbătoarea aceasta, căci vremea Mea nu s-a împlinit încă. Acestea spunându-le, a rămas în Galileea. Dar, după ce frații Săi s-au dus la sărbătoare, atunci S-a suit și El, dar nu pe față, ci pe ascuns. În timpul sărbătorii, iudeii Îl căutau și ziceau: Unde este Acela? Și mulțimea se certa mult în privința Lui; unii ziceau: Este bun; iar alții ziceau: Nu, ci amăgește mulțimea. Totuși, de frica iudeilor, nimeni nu vorbea despre El pe față.  (Ioan 7, 1-13)

Cuvintele Domnului despre Sine ca Fiul lui Dumnezeu, respectiv despre Trupul și Sângele Său, întregite mai târziu la Cina cea de Taină, prin înțelegerea lor în Sfânta Euharistie, au provocat tulburare în rândul celor ce-L ascultaseră. În percepția foarte temperamentală a oamenilor de acum două mii de ani, ele au dus nu doar la părăsirea Domnului de către mulți ucenici, cu excepția celor doisprezece apostoli, ci chiar la mai mult decât atât. În Evanghelia din marțea a patra după Sfintele Paști este evident că existau în rândul iudeilor persoane care începuseră să-L urască pe Domnul și căutau chiar să Îl omoare. 

Dar nu de adversarii deschiși ai Săi se ocupă în special Sfântul Evanghelist Ioan aici, ci de frații Domnului. Referirea la „frați” este ea însăși, pentru interpreții de azi ai Scripturii, o piatră de poticneală. O mare parte a comentatorilor de tradiție apuseană mai recentă folosesc acest argument împotriva dogmei pururea fecioriei Maicii Domnului. Ca și în alte locuri unde se vorbește despre „mama și frații lui Iisus” (Matei 12, 46-49; 13,55; Marcu 3, 31-34; Luca 8, 19-21; Ioan 2,12; Fapte 1,14) și aici amintirea fraților lasă de gândit. Oricine nu are în calcul și tradiția bisericească, ci se oprește strict la textul Evangheliei, e tentat să accepte opinia existenței fraților după trup ai Domnului, cu care Iisus s-ar afla, pare-se, în conflict deschis. Însă, potrivit învățăturii de secole a Bisericii, dar și al înțelesului cuvântului „frate” în spațiul semitic, lucrurile nu stau așa. Frații sunt de multe ori rudele apropiate. Limbile ebraică și aramaică folosesc același cuvânt pentru „frate” și „văr”. În acest context, fără a ne mai concentra asupra ideii presupușilor frați, care deschide o dezbatere aproape interminabilă. Putem să remarcăm că „frații” Domnului nu Îi apreciau deloc cuvintele și învățătura Acestuia, ba chiar Îl provocau, acuzându-L indirect că de fapt vrea, prin ceea ce spune, să devină celebru. Cu vădită ironie Îl invitau să nu rămână în Galileea, o regiune de periferie, ci să meargă în Iudeea, cu prilejul Sărbătorii Corturilor, când mulți efectuau pelerinajul la Ierusalim. Rudeniile Îl provocau spunând că, mergând în Iudeea, va arăta și publicului larg lucrurile pe care le face și că nimeni nu lucrează în ascuns, ci caută să se facă cunoscut. 

Necredința „fraților” în cele ce spune și ceea ce face Domnul este chiar mai clar accentuată de Însuși Hristos, care le spune: „Vremea Mea încă n-a sosit, dar vremea voastră e totdeauna gata”. Aceasta înseamnă că timpul necredinței, al îndoielii, al bârfelii și gâlcevii este nedefinit, valabil pentru toate generațiile și epocile. În preajma Sfintelor Pătimiri, atunci când fusese judecat de apropiați că a lăsat o femeie păcătoasă să Îi spele picioarele cu mir, Domnul a zis celor care veneau cu acuze false de cheltuială inutilă: „pe săraci pururea îi aveți cu voi, dar pe Mine nu mă aveți totdeauna” (Matei 26, 11). Aici, ca și acolo, este vorba despre un timp larg, valabil universal și supus iară și iară uitării, pentru că e caracterizat de răutate și gândire superficială, respectiv despre un timp foarte punctual, de unul dintre „momentele astrale ale omenirii”, ca să îl numim așa, în care se întâmplă ceva unicat, dar care schimbă cu totul viața lumii întregi. Activitatea Domnului, Care „face toate noi”, așa cum spune în Apocalipsă (21, 5) este deseori spre smintirea multora și declanșarea urii. Prin contrast, vremurile obișnuite sunt cele ale oamenilor slabi, cicălitori, necredincioși, care sunt iubiți de lume și nu trezesc sentimente contradictorii. Acestei categorii de oameni îi corespund „frații” Domnului care împlinesc rânduiala Legii, merg în pelerinaj la sărbătoare și în drumul până acolo și înapoi caută să afle noutăți pentru a avea subiecte de discuții pentru vremurile ulterioare, dar nu se zidesc duhovnicește. 

Provocării venite de la frații Săi, de a deveni „vedeta” pelerinajului din acel an, Domnul nu îi răspunde direct. Totuși, nu Își reneagă nici cuvintele și nici faptele Sale, ba chiar nici potențiala celebritate, ci Se mulțumește să spună că „vremea Mea încă n-a sosit”. În schimb îndeplinește rânduiala Legii discret, fără a fi în vizorul lumii. Evanghelistul chiar afirmă că Iisus devenise un fel de „erou în absență”. Deși nu prezent fizic în mijlocul poporului, personalitatea Lui se afla deja în gândul și în preocupările tuturor. Se vorbea despre El, atât de bine cât și de rău. Cuvintele Sale provocau reacții diferite, dar încă nimeni „nu vorbea despre El pe față”, iar aceasta „de frica iudeilor”. 

Gândul la Domnul și la exemplul Său se află și azi în societate la tot pasul. De cele mai multe ori, datorită atitudinii crescânde anticreștine, a secularismului militant, poziționarea în funcție de valorile creștine întârzie în rândul oamenilor cu greutate în societate. Mulți sunt cei care se rușinează în a se mai declara creștini sau practicanți. Refuză să Îl mai mărturisească pe Hristos pe față. Aceasta fiindcă încă ne aflăm în vremea lumească obișnuită. Dar cum Domnul spunea odinioară, „nimeni aprinzând făclie nu o pune în loc ascuns, nici sub obroc, ci în sfeșnic, ca aceia care intră să vadă lumina” (Luca 11, 33) și cum  rudeniile Sale spuneau, adresându-I-se critic, Cuvântul lui Dumnezeu nu poate rămâne la nesfârșit ascuns sau ignorat. Vremea arătării Adevărului vine mai devreme sau mai târziu. Este cu atât mai nepotrivit pentru noi, creștinii, care ne asemănăm „fraților” Domnului – fiindcă suntem înrudiți cu El prin Botez și prin Împărtășirea cu Trupul Lui – să ne regăsim, intenționat sau nu, printre adversarii Săi, necunoscându-L așa cum trebuie. Ne aflăm întotdeauna în apropierea Sa, studiind Scripturile, participând la slujbele și viața Bisericii, dar deseori ratând din pricina micilor răutăți zilnice întâlnirea cu El.