La stihoavna Vecerniei din Miercurea celei de a Patra Săptămâni a Postului aflăm un text cu adevărat emoționant: „Văzându-te toată făptura răstignit pe Cruce gol, pe Tine, Făcătorul și Ziditorul tuturor, s-a schimbat de frică și s-a tânguit; soarele și-a întunecat lumina și pământul s-a clătinat, pietrele s-au despicat și catapeteasma templului s-a rupt; morții s-au sculat și Puterile îngerești s-au spăimântat, zicând: O, minune! Judecătorul se judecă și pătimește, voind, pentru mântuirea și înnoirea lumii”. Dacă privim atent, este ca un text repetiție-generală asupra Tainei Crucii din Vinerea Mare. Atât de orbi am ajuns astăzi la vremea morții, fapt divers cotidian, încât nu pricepem cum de Cineva a acceptat să moară pentru lumea urâtă, caraghios de îngâmfată, în care trăim. Pentru a pricepe priviți spre frumusețea naturii. Martora tăcută a momentului în care Hristos pătimește. Și munții și câmpiile și apele și cerul zorilor și animalele sălbatice și florile din câmp și toate cele ale munților și câmpiilor și toate cele amintite cu ale lor. Toate, toate, toate sunt martorul restaurării lumii în Hristos. Din care omul, ființa care se autodefinește cea mai inteligentă, decade primul. Ce ne contorsionează sufletul într-atât? Ce strică liniștea din noi? Cum de ne lepădăm de Creatorul, Mântuitorul și Restauratorul lumii cu atât de mare ușurință încât suntem sub limita de rațiune a naturii? Aici e taina refuzului Crucii din viețile noastre. Aici e drama purismelor de doi bani în care ne ascundem neputința de a iubi, egoismul urii și nesimțirea durerii aproapelui. Refuzul Crucii ne așează sub nivelul frumuseții restaurate și ne face urâți și urâtori. Ne face batjocoritori ai lumii restaurate. 

Făptura Care L-a văzut pe Hristos gol pe Cruce e martorul pe care demult nu-l mai interogăm. Oamenii care susțin în continuare că Hristos este un mit simplu, un dram de poveste ori un basm de adormit copiii, nu deschid ochii asupra restaurării naturii. Indică și calculează timpul ei, dar nu-i înțeleg nicidecum dramele morții și învierii ei. Nu pricep și nu se pricep să ne spună nimic despre dispariția unor frumuseți și nașterea altora în hăurile unor foste ravene maritime ori despre modul în care pe cărările unor animale uriașe se plimbă acum nestingheriți copiii căutându-le urmele unor ființe de care, în fapt, ar trebui să fie înspăimântați. Numai reflecția Crucii în natura înconjurătoare îi poate oferi acesteia forța de seducție care ne ține cu ochii legați de albastrul cerului, de joaca pleiadelor ori admirabilul zenit fulgerat printre zăpezile nordului. Textul Triodului ne citește cu voce tare din reacția intimă a naturii dinaintea prigonirii Creatorului. 

Aud de ani de zile cuvintele extrem de prețioase ale culturii ecologice. Abundă de îndemnuri la echilibru ecologic, viață ecologică, igienă mentală. Niciuna dintre aceste doctrine nu poate înlocui Crucea. Așa cum ea nu poate fi substituită de nicio doctrină etică ori construcție estetică a lumii. De ce? E simplu dacă recitim textele din Monumentele Tradiției din care se disting și minunatele cântări ale Triodului. În Canonul Crucii – alcătuire a lui Teofan – aflăm acest minunat text: „Se vede pusă înainte mântuitoarea Cruce, dăruind sfințenie; să ne apropiem către ea, curățindu-ne trupul și inima, ca să luăm dar de mântuire” (Cântarea 1, 3) iar ceva mai încolo stă scris: „Curățindu-ne simțirile cu lumina postului, să ne luminăm din destul credincioșii, cu razele Crucii celei înțelegătoare, și văzând-o că stă astăzi pusă înaintea noastră, să ne închinăm ei cu cucernicie, cu buze curate, cu gura și inima” (Cântarea 3, 2). Lentila prin care se ține echilibrul lumii nu poate fi dată de un efort legalist, oricât de important pare el, ci de reasumarea sfințeniei care decurge din Cruce. O sfințenie care izvorăște din echilibrul Crucii lui Hristos este aceea de care avem nevoie să revedem fundamentul de iubire din care s-a născut și se menține lumea. Prin Cruce descoperim cu bucurie în ce mod „cer nou și pământ nou” nu sunt simple expresii metaforice. 

Suntem în săptămâna ce precedă exercițiul aducerii aminte al Sfântului Ioan Scărarul. A cărui pomenire în Liturghie se face prin aducerea aminte a Fericirilor (Matei 4, 25; 5, 1-12). Scrierea sa nefiind alta decât o tâlcuire pe larg a Fericirilor care te țin aproape de Împărăția lui Dumnezeu. În miezul Fericirilor – ca un ax de echilibru care ține talerele vorbirii – Crucea Mântuitorului. Fără ea, Fericirile s-ar destrăma în filosofia nătângă a veacului. Numai în crucea lui Hristos are sens să înțelegem în ce mod sărăcia, dreptatea, lipsa de invidie și iubirea față de cei care ne nasc și cresc au valoare. Numai în Cruce se valorizează așteptarea împlinirii Poruncilor Vechiului Legământ în Fericirile celui Nou. Cred că postirea este așezarea la picioarele Crucii a celor care o asumă pentru a măsura harul lui Dumnezeu dăruit fiecărei zile. 

Prin Crucea Mântuitorului, moartea este vindecată în chip mirabil. Crucea este mirabila sămânță din care se reașează, spre a înflori, la miez de rai pământesc, pomul cunoașterii binelui pentru a nu mai cunoaște moartea, bine izvorât din coasta Mântuitorului și care-și curge limpezimile în vadurile durerii zilelor noastre. Nu ai cum să nu vezi dezmembrarea în urât a lumii restaurate la vremea Pătimirii pe Golgota de către Hristos. Te întrebi des: Doamne, să fi fost zadarnică moartea Ta? Să se fi dărâmat toată frumusețea lumii restaurate în Tine? Dar dintr-o dată auzi trilul privighetorii de zi și, printre boabele de lacrimi ce-ți sărează vederea, o rază de răsărit de soare îți descoperă clorofila zâmbind într-o nervură de frunză ce-și începe despletirea pe ram. Taci și înțelegi. Când e privită dinspre sfințenia Crucii, lumea e frumoasă ca în dimineața Învierii. Și spui cu glas scăzut, să nu tulburi somnul îngerilor ce tocmai au ieșit din schimbul de noapte: Slavă Ție celui ce ne-ai arătat Lumina, slavă Ție Celui care ne ești Lumina!