Zavistia, precum zice Sf. Ioan Damaschin la a doua Carte despre credinţă: „Este o amărăciune şi mâhnire ce o are cineva asupra binelui aproapelui, pe care-l socoteşte lui înşişi, un rău". Pentru că zavistnicul ia binele altora ca un rău al lui, întrucât acel bine micşorează lui slava şi folosul, şi pentru aceea se zice că invidia se întristează de binele altora. Dar zavistnicul se bucură de răul aproapelui său, întrucât de aici îi creşte lui slava şi folosul. Aristotel, zice în a doua „Carte a Retoricei", „că două feluri de oameni sunt robiţi în această greşală a zavistiei. Întâi, cei iubitori de slavă, care poftind să câştige faimă şi nume mare, nu suferă ca să-i întreacă ceilalţi, - ci se amărăsc de mărirea şi lauda acelora, că micşorează pe a lor. Al doilea, sunt cei mici la suflet, care văd pe cele străine, mai mari, şi socotesc că ceilalţi îi covârşesc. Pentru aceasta le pare rău de binele lor".

Zavistia este, fireşte, mare fărădelege, pentru că este împotriva dragostei, care ne învaţă să ne bucurăm de binele aproapelui nostru, şi să ne mâhnim de răul lui. (...)

„De multe ori se întâmplă şi ne bucură paguba vrăjmaşului, nostru şi buna lui norocire ne mâhneşte fără vină de zavistie. Căci acesta, îndeobşte vorbind, nu este zavistie, ci lucrare a zavistiei". De multe ori se mâhneşte cineva, nu pentru că ceilalţi au bunătăţi, ci pentru că pofteşte şi el să dobândească. Aceasta este râvnire, - şi de este pentru lucruri duhovniceşti, nu este păcat, ci are plată. Iar pentru cele trupeşti, poate să fie păcat, şi să nu fie, după gândul ce urmăreşte omul. Se întâmplă de se mâhneşte cineva pentru bunătăţile cele trecătoare, ce le au oamenii cei vicleni şi răi, şi aceasta este păcat; pentru că toate câte le face Domnul, trebuie să le luăm de bune, că toate cu înţelepciune le-a făcut şi le face. Căci nu ajunge cunoştinţa noastră cea puţină să priceapă adâncurile nepătrunse ale înţelepciunii Lui. Căci Judecăţile lui Dumnezeu sunt adânci mult". Zavistia cea mai rea decât toate este când cineva se mâhneşte de darurile cele dumnezeieşti ale aproapelui, şi aceasta se numără în păcatele care sunt împotriva Duhului Sfânt.

(Monahul Agapie Criteanu, Mântuirea păcătoșilor, Editura Egumenița, 2009, pp. 112-114)