Cu 15 ani în urmă, în a doua zi de Paşti a anului 2000, Înaltpreasfinţia Sa era chemat din Capitala Franţei în Cetatea lui Roman Vodă la împlinirea unei misiuni cu sorginte hristică şi apostolică, de o importanţă covârşitoare pentru Biserica din această parte a Moldovei Muşatinilor.

Era chemarea unuia dintre cei mai îndreptăţiţi candidaţi, la acea vreme, având în vedere neamul din care s-a născut, mediul în care a crescut, precum şi cunoştinţele pe care le-a dobândit în mănăstirile şi şcolile pe care le-a absolvit, în ţară şi străinătate.

În ceea ce priveşte neamul, Înaltpreasfinţia Sa provine dintr-o stepenă cu vădită vocaţie spre viaţa monahală. Părintele Ioanichie Bălan, de la Mănăstirea Sihăstria, şi Maica Agafia, de la Mănăstirea Văratec, strămutaţi la cele veşnice, sunt în acest sens două nume de referinţă; cu certitudine, nu peste mult timp, Biserica va trebui să le proclame canonizarea.

Referitor la mediul în care a crescut, am putea spune, fără să greşim, că Înaltpreasfinţia Sa este monahul prin excelenţă, care a dat curs acestei chemări la scurt timp după terminarea clasei a VIII-a, intrând ca frate în Mănăstirea Sihăstria; în vremea aceea, o mănăstire, ca multe altele, decimată de efectele Decretului 410/1959. În această lavră a monahismului moldav cu influenţă isihastă, Înaltpreasfinţia Sa, pe atunci fratele Ilie, a crescut sub oblăduirea Părintelui Caliopie Apetrei, stareţul din acea vreme, în ritmul şi cadenţa Fericirilor. Însă nu a unei fericiri cu valenţe trecătoare, ci a unei fericiri rezultată din prigonirile securităţii, din lipsuri de tot felul, din bunătatea inimii şi, nu în ultimul rând, din multa rugăciune.

Cât despre cunoştinţele pe care le-a absolvit, Înaltpreasfinţia Sa a urmat cursurile Seminarului Teologic de la Mănăstirea Neamţ şi ale Institutului Teologic de grad universitar din Bucureşti. După 10 ani de slujire în diferite ascultări atât la Mănăstirea Bistriţa, din jud. Neamţ, unde, în 1980 s-a călugărit, cât şi la Catedrala Mitropolitană din Iaşi, din 1985, ca prim arhidiacon şi secretar personal al Preafericitului de veşnică pomenire Părinte Patriarh Teoctist, iar din 1990, pentru câteva luni, al Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, pe atunci Mitropolit al Moldovei şi Bucovinei, din 1991 a fost trimis de chiriarhul locului pentru studii doctorale la Institutul „Saint Serges” Paris. Trei ani mai târziu avea să prezinte lucrarea de doctorat „Îndumnezeirea omului în gândirea Părintelui Dumitru Stăniloae”, la catedra reputaţilor profesori Pr. Boris Bobrinskoy şi Olivier Clément.

După finalizarea studiilor, Înaltpreasfinţia Sa nu s-a întors în ţară, ci a rămas, fără ca să-şi piardă identitatea şi fără ca să-şi încarce conştiinţa, până-n anul 2000, în slujba credincioşilor ortodocşi din străinătate, slujindu-le cu toată dăruirea. În acea perioadă a convertit la ortodoxie peste 70 de persoane, a susţinut nenumărate conferinţe despre Ortodoxie, a publicat articole şi studii cu caracter ecumenic şi teologic, iar la Rossiers a înfiinţat prima mănăstire românească într-un Occident secularizat.

Sigur, Înaltpreasfinţiei Sale i-a fost destul de greu să se despartă de capitala Franţei, în care, în cei 10 ani, a legat nenumărate prietenii cu oameni de mare ţinută intelectuală: francezi, ruşi ori români, stabiliţi în această ţară cosmopolită în urma exodului politic, cu care adesea se întâlnea, în sinaxe culturale şi spirituale, la Mănăstirea Rossiers, ctitoria sa de suflet.

În plus, mulţi dintre acei intelectuali şi-ar fi dorit ca părintele lor duhovnicesc să le fie arhipăstor, o dată cu retragerea din scaun a Înaltpreasfinţitului Adrian Hriţcu.

Însă, din varii motive, nu a fost să fie aşa, Sfântul Sinod alegându-l în 1998, la propunerea Preasfinţitului Eftimie, în demnitatea de Arhiereu-Vicar al Episcopiei Romanului şi Bacăului, post rămas vacant prin plecarea Preasfinţitului Ioachim Vasluianul ca Episcop al Eparhiei Huşilor.

Îmi amintesc de perioada în care Înaltpreasfinţitul Eftimie era în căutarea unui înlocuitor al Preasfinţitului Ioachim Vasluianul, şi de momentele când, ori de câte ori îl însoţeam la lucrările Sfântului Sinod, îi făceam vorbire de Părintele Arhimandrit Ioachim Giosanu şi de frumoasele lui preocupări.

Cât o fi contat cuvântul meu nu v-aş putea spune! Ceea ce vă pot spune este faptul că, după ce realizam că Înaltpreasfinţia Sa Eftimie ar înclina să accepte numele propus, imediat îl sunam pe Părintele Arhimandrit Ioachim şi duceam, de această dată, muncă de lămurire asiduă să-l conving cum că ar fi bine să se întoarcă în ţară şi, ca un monah de vocaţie, să accepte „sub drapel”, vorba mitropolitului Bartolomeu, slujirea arhierească.

În cele din urmă Dumnezeu i-a dat gândul cel bun, aşa încât revenirea sa în ţară a fost o binecuvântare atât pentru clerul şi credincioşii eparhiei, cât şi pentru eparhie în sine, sporindu-i acesteia, de la hirotonia sa întru arhiereu, patrimoniul material şi spiritual prin construirea catedralei din municipiul Bacău şi a zeci de biserici, case parohiale şi sociale, prin recuperarea clădirii spitalului şi prin cumpărarea altor clădiri, prin construirea sau redobândirea de aşezăminte caritabile, prin înfiinţarea de asociaţii culturale, prin susţinerea mănăstirilor vechi şi prin înfiinţarea altora noi, prin oficierea a mii de slujbe misionare, nu doar în duminici şi sărbători, ci şi în zilele de peste săptămână, Înaltpreasfinţia Sa fiind un slujitor prin excelenţă, prin sfinţirea de biserici şi locuri pentru biserici, prin hirotonia a zeci de preoţi şi aşezarea lor în parohii, prin scrierea şi publicarea a nenumărate cărţi, articole, recenzii şi studii; şi, nu în ultimul rând, dincolo de alcătuirea slujbelor şi acatistelor a nenumăraţi sfinţi români canonizaţi după 1990, a încercat să schimbe mentalităţile unora înţepenite în ideologii foarte dăunătoare Bisericii. Cât a reuşit?!

Înaltpreasfinţia Sa a realizat, în cei 14 ani şi mai bine de slujire în demnitatea de arhiereu-vicar şi alte câteva luni în cea de arhipăstor, lucruri mari, cu mijloace mici, în condiţii foarte grele, având în vedere prerogativele statutare limitate ale unui episcop-vicar.

Însă, fără a lăsa impresia cum că Episcopia Romanului şi Bacăului ar fi început acum 15 ani, contestându-i astfel istoria, nu cred că în istoria acesteia a fost vreo altă perioadă cu realizări atât de semnificative ca în cei 15 ani de slujire arhierească a Înaltpreasfinţiei Sale.

Acum, la ceas aniversar îi doresc Înaltpreasfinţiei Sale să urce în viaţă cât mai multe Taboruri şi cât mai puţine Golgote, cu înţelepciune în cuvânt şi lucrarea pastoral-misionară şi administrativă, cu linişte în suflet şi pace în eparhie, întru mulţi, sănătoşi, buni şi binecuvântaţi ani!