Niciodată despre omul duhovnicesc nu poți vorbi sau scrie la timpul trecut. Inima lui, ca inima lui Dumnezeu, având mai multe intrări decât ieșiri, nădăjduiești că te-a cuprins și pe tine, purtându-te dinaintea Mântuitorului Iisus Hristos, în taina Treimii. Într-un timp al prezentului continuu...

Așa este dinaintea mea Părintele Paisie de la Sihla, Duhovnicul. Intrasem la el cu gândul de a lua binecuvântare. Întins în patul unei suferințe care deja-i devenise cunună, senin ca un cer de primăvară peste culmea de lumină a Sihăstriei, zâmbitor și gureș ca un stol de rândunele – prietenele sihăstririi sale – Părintele purta epitrahilul ca pe o ultimă mângâiere a Cerului pe pieptul cuprins de atâta credință și iubire. Și binecuvânta. Și rostea, cu glas rupt din Pateric, cuvinte de mângâiere și binecuvântare, cu glas bucuros că poate face bucurie oamenilor. După spusa Avvei, și în el „dragostea duhovnicească biruia durerea”. Mai mult chiar, durerea se convertea în disponibilitate, în darul ascultării durerii celuilalt. Toată țesătura blagosloveniilor sale culminau – lucru pe care l-am regăsit ulterior în mărturia multora din cei care l-au cunoscut – cu aceste cuvinte: „Trece viața, vrei-nu vrei, și mâine-poimâine să ne întâlnim, cu toții, acolo sus, în rai”.

Dulceața grăirii despre Rai n-am mai aflat-o niciunde mai apoi. Când îl întrebai de ce-o face, de ce încurajează astfel poporul, cu glas tremurat de lacrima dragostei de oameni răspundea că descrie Raiul în nădejdea aprinderii dorinței celei bune după el, căci iadul, mare parte din oameni știe că-l trăiesc, deznădăjduitor, încă de pe pământ. Și astfel, din chilia Prea Cuvioșiei Sale izvorau, deplin, razele unei nădejdi sănătoase, bazate pe viața în Hristos, așa cum el însuși o primise de la Bătrâni și o răsfrângea mai apoi mulțimii. Căreia-i vestea, mereu și mereu: „Dumnezeu pe cine iubește, îl ține aproape de El, ca nu cumva libertatea sa-i schimbe mintea și înșelăciunea lumii să-i câștige sufletul”. Și, Doamne, câtă dreptate mai avea...

Călugăr din neamul ales al acelora care, urmând lui Hristos, s-au împlinit în asemănarea cu El, Părintele Paisie a marcat nu puține suflete și nu doar din binecuvântata Moldovă. Dacă astăzi unitatea de duh cu Biserica a credincioșilor noștri este atât de bogată în roadă, aceasta se datorează și unor astfel de pilduitoare icoane de dragoste și smerenie creștină.

Gândind la Părintele așadar, la împlinirea a 15 ani de plecare spre veșnicie – oare când s-au și făcut atâția? – mi-am reamintit modul în care celălalt Avvă de preț, Părintele Cleopa, concluziona asupra disponibilității găzduitoare în Duh a Părintelui Paisie: „Apoi el așa se stinge, în mijlocul poporului; da’multă lume o să plângă după el. O fost tare răbdător și tare bun..., da! Sub epitrahilul său și-or fi aflat mângâierea și liniștea mii și mii de suflete în viața lui”.

Sfinți binevestind despre sfinți! Cum ar putea intra altfel în nădăjduitul Rai decât împreună? Care Tată și-ar putea refuza astfel de fii?

(Părintele Paisie Olaru, povățuitor spre poarta Raiului, în memoriam, Editura Trinitas, 2005, pp. 18-19)