Exact! Șaisprezece copii, șase băieți și zece fete au însumat rodul familiei Anisia și Gheorghe Isaic. O familie mare din toate punctele de vedere. O familie frumoasă și puternică. O familie binecuvântată. Căci, vorba psalmistului: „Fericit este omul care-și va umple casa de copii” (Psalmul 126, 6).

Când s-au căsătorit, în 1967, domnul Gheorghe avea 24 de ani, iar aleasa lui, 18. El venea dintr-o familie cu nouă copii, ea dintr-o familie cu opt copii. Și-au făcut casă în Șoimărești, Neamț. Erau tineri și pregătiți ca, din iubire unul față de altul și din iubire de Dumnezeu, să primească daruri și greutăți, zâmbete și lacrimi, provocări și împliniri de suflet.

N-a fost ușor. Dar a fost bine. Cu multă muncă și cu implicare totală pentru familia care, de la an la an, se tot mărea. „Eu am învățat de mic să muncesc, de la tatăl meu. Am fost constructor și m-am angajat pe șantier la Piatra Neamț. După ce s-au născut unul, doi, trei, patru... zece copii, i-am spus nevestei că, de la șantier, mă duc la mină. Era nevoie de bani mai mulți. Ea se temea să nu mor – dar, slavă Domnului, a fost bine și am putut să ne descurcăm. Cu ajutorul lui Dumnezeu, și de pe front se întorc oamenii acasă – d’apoi de la mină!”, povestește domnul Gheorghe plin de patos și de credință.

„Era și greu, era și foarte frumos să fim toți, împreună”

Așa că, deși abia se mutase de la Șoimărești la Râșca, familia a mai făcut o mutare spre Suceava, la mina Leșu Ursului din Ostra. „Aveam, la un moment dat, opt copii în școală și vreo trei, patru, la grădiniță. Trebuiau uniforme pentru toți, trebuiau să fie hrăniți, curați, educați, nu mi-ar fi ajuns banii de șantier, nu? Ne întorceam și la Râșca – nevasta și copiii mai mult, în vacanțele de vară, cu munca de la CAP. Opt ani am lucrat în mină, apoi am revenit cu totul aici, acasă”, mai spune capul familiei Isaic.

Doamna Anisia zâmbește. E calmă și bătăioasă în același timp. E cuminte și plină de energie! Altfel, nici n-ar fi reușit să țină casa și să mențină ordine în copilăria pruncilor ei. Mărturisește: „Dacă Bunul Dumnezeu mi-a dat atâția copii, eu i-am crescut cu grijă, cu atenție, cu greu, cu ușor... Ei, chiar ușor ca-n zilele de azi n-o fost pe timpul lui Ceaușescu – eram cu treabă și la Colectiv, și cu copiii, și cu toată casa – dar ne-am descurcat, ne-am gospodărit. Ne-a dat Dumnezeu putere și răbdare și am mers înainte”. Nu s-a temut nici de greutăți, nici de gura lumii. Era prea preocupată de misiunea sa de mamă. „Poate că n-am avut întotdeauna un ban suficient, să-i mulțumesc pe toți. Dar i-am purtat curați la școală, bine îmbrăcați, au avut mereu tot ce le-a trebuit, cărți, caiete. Era și greu, era și foarte frumos să fim toți, împreună, să-i am pe toți împrejur. Când au început primii dintre ei să plece în Italia, simțeam o jale în suflet – că nu-i mai aveam acasă. Mi-ar fi plăcut să fie și azi toți aici, dar nu se poate. Între timp, m-am obișnuit. Cât să-i ții în cuib? Că și rândunelele mai zboară...!”.

16 copii, 26 de nepoți și un arbore genealogic impresionant

Astăzi, tatăl celor 16 copii deveniți oameni mari are 80 de ani – iar mama lor, 74. Și-au crescut pruncii cu rădăcini bune, dar le-au dat și aripi să zboare. 11 dintre ei, alături de familiile lor, sunt în Italia, patru au rămas de la bun început în țară și un al cincilea a revenit de curând în satul natal, să-și dea copiii la școală în România. Pe doi dintre cei nouă nepoți pe care Gheorghe și Anisia îi au în țară. Nouă dintre cei 26 de nepoți pe care îi au în total! Cel mai mare nepot are 30 de ani, cel mai mic are un an.

La 50 de ani de la căsătorie, în jurul soților Gheorghe și Anisia s-au adunat doar o parte dintre copii și dintre nepoți. Dar fotografia care le-a rămas amintire arată tot un grup numeros, plin de iubire! Și mai există, de atunci, un cadou special. Un fel de arbore genealogic al familiei – pe coloane. Primii, părinții. Apoi primul născut, Anișoara, cu soțul și copilul său. Apoi al doilea născut, Angela, cu soțul și cei trei copii. Și tot așa, până la al șaisprezecelea copil. În cei 6 ani care au trecut, s-au mai născut două „medalioane” – doi nepoți care lipsesc deocamdată din „arbore”, așa cum mezinul lipsește din fotografia alb-negru de demult. O mărturie a vieții care continuă și tot continuă, dând rod bun.

Acest cadou de suflet i-a sărit în ochi preotului Albert Florian Iftime în Postul Nașterii Domnului, în primele săptămâni de când venise preot în satul Râșca: „În 2019 mergeam cu Ajunul și făceam, în același timp, un recensământ, ca să ne cunoaștem mai bine. Am rămas impresionat când am văzut pe un perete darul acesta, primit la 50 de ani de la căsătorie. Am mai întâlnit familii cu șapte, zece, doisprezece copii, dar cu șaisprezece niciodată! Domnul Gheorghe este un om foarte muncitor, optimist, a luptat mult la viața lui. Cu bune, cu rele, a reușit împreună cu doamna Anisia să aibă o familie mare și frumoasă!”.

„Un exemplu viu pentru familiile creștine ortodoxe și pentru tinerii de azi”

Îi admiră din suflet și crede că de astfel de modele avem nevoie. „Sunt oameni vrednici, credincioși – un exemplu viu pentru familiile creștine ortodoxe și pentru tinerii de azi. Un exemplu că ar trebui să ne încredințăm mai mult lui Dumnezeu, să avem curaj și credință”, a mai spus părintele Albert Florian Iftime.

Zilele trecute, la Râșca a fost sărbătoare mare, căci a fost sfințită Biserica „Sfinții Împărați Constantin și Elena”, la trei ani după ce un incendiu a mistuit vechea biserică. În acel context emoționant, soții Isaic au primit din mâna și cu binecuvântarea Înaltpreasfințitului Părinte Teofan, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, Crucea Sfântului Ierarh Dosoftei pentru mireni. O distincție pentru o familie frumoasă și numeroasă, credincioasă, care a acceptat voia și darurile lui Dumnezeu și care a contribuit, de asemenea, din puținul său, la înfrumusețarea Casei lui Dumnezeu.

Gheorghe și Anisia Isaic mulțumesc Domnului pentru toate – chiar dacă, uneori, dorul îi copleșește. „Mai vin acasă copiii din Italia, dar nu toți odată, că n-au cum. Însă eu și astăzi cresc câte un vițel, cresc purcei – și, când tai, le dau la toți. Chiar dacă-s mari de acum, le dau, că altfel eu nu pot mânca, dacă nu-i știu și pe ei că au!”, spune tatăl. Iar mama e simpatică și se bucură că noile tehnologii o țin conectată și în permanentă legătură cu toți cei dragi: „Cred că nici Președintele nu vorbește la telefon atâta cât vorbesc eu, zilnic, cu copiii, cu nepoții! De când cu WhatsApp-ul ista, mă sună și-i și văd, și vorbim așa, și parcă îi am acasă!”.

***

Pe WhatsApp m-a sunat și pe mine, zilele acestea, pentru a-mi oferi niște lămuriri și completări la discuțiile avute. Și-am gândit exact ca Părintele: „Vrednică femeie! Vrednică familie! Vrednici sunt oamenii aceștia să se numească mamă și tată, bunică și bunic!”. Iar numele lor din arborele genealogic vor rămâne mereu pomenite în Împărăția lui Dumnezeu – pentru a le mângâia inimile muncite, pline de iubire, de dor, de credință, de viață!