Când intră pe poarta Mănăstirii Bistrița, cei din exterior sunt invitați să îmbrace un halat, indiferent de ce stare socială au sau ce educație au dobândit. Și suntem întrebați: „Dar de ce?”; „Dar eu n-am nevoie, sunt decent”. În fond, se întorcea din weekend, ud, aproape în ținută de plajă. Și iată cum gândește. Are studii superioare și, totuși, mintea e atât de scurtă, încât nici n-a ajuns la cunoașterea că într-o mănăstire e altă lume. E o lume a lui Dumnezeu, care încearcă să se conformeze potrivit gândirii și voinței lui Dumnezeu. Și așa refuză să ia halatul.

Unii dintre ei preferă nici să nu mai intre. „Dacă vrei să intri în ținută de plajă, nu mai intra”. Pentru asemenea persoane, are Petre Țuțea, care a fost supranumit „Platonul românilor”, un cuvânt. Acesta le vorbea miilor de oameni din toate categoriile sociale, adunați în parcurile din București astfel: „Măi, știți care este deosebirea între un savant cu premiul Nobel și o băbuță care se închină la icoana Maicii Domnului din biserică? Băbuța moare ca om, pentru că-și trăiește a doua dimensiune a sa, cea spirituală, care este veșnică, iar savantul, filosoful, moare ca un dihor, care este cel mai urât mirositor animal de pe pământ”. „Dar cum așa? De ce așa?”, întrebau cei ce-l ascultau. „Se întâmplă așa pentru că savantul este savant, dar e numai pentru pământ. Nu-și trăiește a doua dimensiune. N-are nevoie de Dumnezeu. Deci nu-și cunoaște ființa sa proprie. Dar e savant.”

Așa și cu aceștia ai noștri, la poartă. Atât de savanți sunt, de profesori și universitari, că preferă să rămână după poartă, decât să ia un halat, să intre și să vadă ce-au fost românii altă dată. Căci și pietrele acestea le vorbesc.