E greu să alegi unde să mergi la Sfânta Liturghie în zona Sihăstria. Dar, pentru că erau puține mașini în parcare, ne-am oprit dimineață la Secu. După ce am coborât din mașină, un om a venit să ceară o țigară. Cu părere de rău, i-am spus că ne-am lăsat. „Și eu aș vrea, dar nu pot”, zise omul. „Eu mai merg uneori pe munte”, a zis prietenul „și, știți, cum urci, se simte”. „Înțeleg, se curăță instalația”, a zis omul și, zâmbind, l-a privit de sus până jos.

În paraclis nu era aproape nimeni la început. Un fel de nebun al lui Hristos făcea ordine - zicând niște cuvinte pe care nu le puteai înțelege, dar îl urmai intuind ce vrea. La început, s-a umplut biserica. Apoi, nu mai aveai unde să arunci un ac nici în pridvor. Când a ieșit să tămâieze, preotul a tresărit de bucurie că erau atâția închinători și ne-a binecuvântat, ieșind din rânduiala psalmului. Afară, oamenii erau pe scări și trepte, iar în parcare nu l-am mai văzut pe fumător.

La intrarea în Sihla era un om care vindea gemuri și mere. Stătea înfrigurat pe o bancă, în apropierea lor. Nu cumpăra nimeni. Toată lumea intra la peșteră, se închina, se ruga și pleca. Pe potecă mai vorbeau oamenii, la peșteră tăceau. Un tată i-a spus șoptit băiețelului: „Ridică-te, să se mai roage și alții”. „Hai să luăm niște mere de la acest om”, i-am zis prietenului. A luat vreo două kilograme. Săteanul aproape că a smuls cei zece lei din mâna lui, cumva glumind. „Să aveți drum bun!”

Apoi, am trecut prin rai spre schitul Daniil Pustnicul. Duhul Cuvioasei Teodora bătea ușor printre copaci, nici Cuvioasa Parascheva nu era departe. „Hai să ne rugăm la amândouă”, i-am zis prietenului. „Ca să respectăm ce am făgăduit. Hai!” Timpul nu mai trecea, ici colo punctat de troițe și stânci înverzite. Chiar la intrarea în schit, coborau câteva familii mai în vârstă. „Voi, cei care sunteți tineri, ar trebui să urcați mai repede, nu ca mine la șaptezeci de ani!” „Eh, ce să facem”, a zis prietenul... Bisericuța era caldă, părinții și icoanele erau la fel. Oamenii veneau de departe, cu probleme și rugăciuni. Străini fiind, nu ne-am băgat în vorbă, dar binecuvântare am primit. Ochii starețului întrebau parcă: „Cine sunteți?”. Tăcând, i-am răspuns: „Ca și voi. Niște străini”. „Mulțumesc”, a zis, și ne-a mai binecuvântat o dată.

„Dacă tot am ajuns pe aici, să mergem și la Sihăstria”, i-am spus prietenului. Deși ne era frig și mâncasem numai câteva mere toată ziua, am făcut stânga de la intersecția drumului forestier cu cel asfaltat. După închinarea în biserică, am urcat la părinții Cleopa și Oanel – de Paisie Olaru uitasem că e tot acolo. Era ceva lume. Prietenul a așteptat, a sărutat crucea părintelui Cleopa și a mers la Starețul Oanele. Eu stăteam mai departe, îi priveam. Atunci a venit călugărul cu ochi albaștri. „Toată lumea vine aici, face o poză și pleacă! Nimeni nu se așază cu fruntea pe pământul mormântului Părintelui Cleopa, să plângă!” Prietenul a lăsat capul în jos. „Acesta (arătând spre părintele Oanele) era un bun gospodar, Marta! Știi de Marta?” „Marta și Maria...”, încuviință prietenul. „Maria e rugăciunea, Doamne Iisuse... Când am venit, acesta mi-a zis să fiu un bun gospodar. Dar și Maria să fie mereu...”

Călugărul plecă la alți oameni, iar prietenul se duse la crucea lui Paisie Olaru, căruia îi sărută fotografia. Văzând, călugărul a venit din nou lângă el. „Uită-te la el (spre Paisie), uită-te cum arată! Nu-ți vine să plângi când îl privești?” Amândoi îl priveau pe Paisie Olaru. În scurt timp, lacrimile le curgeau pe obraji, n-am văzut cui mai întâi. Cu o privire bucuroasă, lăcrimau. După vreo două minute, cumva jenat, prietenul a pornit spre mine, care așteptam spre intrare. Călugărul cu ochi albaștri la fel – intimitatea rugăciunii și a lacrimilor fusese dezvăluită. Ne retrăgeam, când am auzit din spate: „Stai, vino aici!”, și îi arătă mormântul Părintelui Cleopa. „Aici a așezat o femeie fruntea pe pământ și l-a auzit pe Părintele”. Ascultător, prietenul și-a dat jos căciula și a așezat fruntea pe pământ. Lacrimile curgeau din nou pe obrajii lor. „Noi suntem morți, ei sunt vii!”, mai spuse călugărul cu ochi albaștri, iar apoi îi întoarse spatele și se duse către o doamnă. Ascultarea lui trebuia să meargă și ea mai departe.

Ne propusesem să citim câte un paraclis la mai multe icoane ale Maicii Domnului, dar ziua era pe terminate. Hai, totuși, și la Neamț. A fost bun gândul, pentru că era slujba Paraclisului. Ne-am închinat, am trecut pe sub icoană și ascultam slujba. Cu un ochi mai priveam la fereastră, văzând cum se întunecă. Ceață și întuneric, condiții grele de mers cu mașina. Prietenul mi-a spus să plecăm, pentru că se face târziu. Atunci a venit o mamă cu un băiețel. Acesta nu voia să treacă pe sub icoană, striga cu glas tare: „Nu vreau!”. Încet, mama l-a convins să se apropie. Părinții țineau slujba ca și cum nu s-ar întâmpla nimic. N-am mai privit însă, la un moment dat, am sesizat că acea mamă se ruga Maicii Domnului, iar copilașul stătea cuminte dedesubt. Minute în șir. După ce a încheiat, a trecut și ea și au plecat. „Hai să mergem și noi”, mi-a zis prietenul, „se face întuneric”. Văzând îngrijorarea lui, am încuviințat. La ieșirea din naos, am auzit amândoi, din spate: „Mă părăsiți?”. N-am mai putut pleca, ne era rușine. Ne-am așezat într-o strană, mai aproape de ieșire. Am stat până s-a terminat paraclisul și continua cu vecernia.

Pe drum până la cazare a fost destulă lumină, tot mai puțină. Ceața filtra copacii aplecați spre șosea, ocrotind călătorii.