Despre Cuvioasa ar fi, de bună seamă, mai avizați să scrie oameni mai serioși decât mine. Chipuri care reușesc ca an de an să se așeze în fața raclei care-i adăpostește moaștele, spre a se întâlni, ca într-o frumoasă relație de prietenie, în prezență, gând și rugăciune. Oceanul, care devine, parcă, tot mai greu de traversat pe zi ce trece, mă împiedică să pot fi un vizitator constant al dânsei. Mă străduiesc, totuși, să-i fiu cu inima aproape. O pomenesc în rugăciuni și sunt pe deplin încredințat că e grabnică ajutătoare celor care-i cer mijlocirea. 

Din când în când, atunci când vremurile îmi îngăduie să adăstez pe meleagurile natale, mă reped și înspre capitala Moldovei. Spre a mă întâlni cu vechi prieteni, a discuta și a îi aduce un pios omagiu. Așa cum ar aduce un copil pios mamei sale. Nu de puține ori i-am simțit dragostea și ajutorul. Și n-au fost deloc sărace momentele în care, îngenunchiat în fața raclei cu veșmântul ei, pe care Catedrala Episcopală din Saint-Hubert, în care slujesc, îl păstrează ca pe un odor de mare preț, mi-am descărcat sufletul vărsând lacrimi. Am simțit de fiecare dată mângâiere. În cele mai multe situații, problemele care mă apăsau atunci au dispărut ca prin minune. 

Îmi aduc aminte de asemenea vizita de anul trecut. Nițel înainte de îndătinata prăznuire. Venisem să-l văd pe Cătălin, colegul și prietenul meu și să rânduiesc câteva lucruri prin „dulcele târg al Ieșilor”. Mulțime multă, așezată disciplinat, aducea o prețioasă mărturie cu privire la evlavia de care se bucură în rândul norodului. Nu știu de ce, dar m-a speriat de-a dreptul. M-a descurajat în a merge să mă închin. Pretextând că am alte lucruri de rezolvat, m-am scuzat în sinea mea și am plecat. Am revenit înspre seară, împreună cu Cătălin și alți câțiva prieteni. Deși, cu câteva minute înainte, privisem din depărtare cu deznădejde înspre coada ce încă nu se risipise, atunci când am ajuns în fața Catedralei mai rămăseseră doar câțiva oameni. Să fi fost asta o minune a Cuvioasei? Cine știe!

Cert este că, ajuns în fața raclei, am trăit niște stări pe care mi-ar fi aproape imposibil să le descriu în cuvinte. Am avut acel simțământ de acasă. M-am simțit învăluit de o dragoste copleșitoare imposibil de imortalizat în slove ori vorbă. A fost cu adevărat o întâlnire cu cineva drag. Mi-aș fi dorit să eternizez acea clipă. N-am reușit atunci, dar sper să am răgazul să o fac întru veșnicie. O rog pe Cuvioasa să mijlocească înaintea lui Dumnezeu pentru mine în această problemă!

La nici câteva zile după acest moment deosebit de suav, i-am făcut o vizită părintelui profesor Constantin Necula. Omul căruia îi datorez multe în formarea mea și pe care l-am privit mereu ca model. Ghiciți cu ce m-a cadorisit? Două volume dedicate Sfintei. Unul scris spre a fi înțeles de adulți, altul pentru copii. Cum mă consider încă un copil mare, am început, firește, cu cel din urmă. Era ultimul lucru pe care m-aș fi așteptat să mi-l ofere. M-am aruncat cu o poftă de țânc neastâmpărat în lectura lor și n-am fost dezamăgit. Așa cum i-am mărturisit-o și autorului, mă declar îndrăgostit de Cuvioasa. De blândețea, de bunătatea și de dragostea ei. Vă doresc tuturor să deveniți astfel! Inima ei e suficient de mare spre a ne cuprinde pe toți!