România întreagă începe să se frământe ca un codru secular, legănat încoace și încolo de adierea vântului. Orice vânt aduce cu el câte o poveste. Uneori chiar mai multe. Povești de pe meleaguri depărtate, cu nebănuite miresme de suflete și civilizații, cu întâmplări nemaipomenite și uimitoare! 

Așa acum, iată, pornitu-s-a peste munți și văi, peste mări și țări, adierea Cuvioasei Maicii noastre Parascheva! Câtă emoție, câte bătăi de inimi! Luna lui Brumărel freamătă de pregătiri, de pașii pelerinilor, de doxologia minunilor și a bucuriei! Cuvioasa Parascheva și Sfântul Dimitrie Basarabov stabilesc acum pulsul întregii țări presărând pulbere de lumină peste frunzele aurii ale toamnei.

Dar cine este Sfânta Parascheva? De ce orice român tresaltă la gândul că se apropie vremea ei, de ce nimeni nu mai poate sta locului și caută cum ar putea să ajungă să i se închine?

Sfânta Parascheva știe să asculte fiecare suflet, fiecare rugăciune. Este prin excelență Cuvioasa țării noastre, împarte cu generozitate minuni și nu poate trece cu vederea lacrimi și nevoi ale oamenilor.

Pentru mine Sfânta Parascheva nu este doar o sursă minunată de ajutor și intervenție divină în nevoile noastre pământești, ci mai ales, cu mult mai presus, este maică duhovnicească. Amma. Gherondissa. De fiecare dată când petrec puțin timp înaintea sfintelor sale moaște, îmi împărtășește un nou sens, un înțeles duhovnicesc asupra vieții, asupra mântuirii ca devenire lăuntrică, mă face părtașă în chip înțelegător, lucrării celei de taină pe care o săvârșesc sfinții în iconomia mântuirii noastre. Sunt neprețuite aceste sensuri vii înlăuntrul meu, al omului în genere. Căci de aici, dinlăuntru, gestionăm cele din afară. Dacă în interior avem haos, ori nimic, ori o greșită raportare la realitate, și cele dimprejur vor fi asemenea. Însă pătrunderea lăuntrică de adevărurile duhovnicești le așază pe toate în acea ordine primordială, în care a cugetat Dumnezeu lumea când a săvârșit-o. De aceea pentru mine aceasta este cea mai mare minune și nu tânjesc după alta. De atâta trăire, tihnă, restaurare se bucură sufletul meu când petrec timp și dincolo-de-timp cu Maica noastră duhovnicească, încât mă simt ca și cum mă hrănesc cu mana ce a nins cândva din cer, pieptul mi se îndestulează, mintea se umple de slavoslovire conștientizând cugetele unei înțelegeri mai presus de rațiunea mea, iar ochii revarsă lacrimi de mulțumire.

Voi face acum o paranteză pentru a putea conștientiza mai bine importanța unor sfinți precum Cuvioasa.

Eu vă trimit pe voi (în lume) ca pe niște miei în mijlocul lupilor, spune Domnul. Așa noi, creștinii, locuim în cetate ca un bun prilej de mărturisire, de  iubire și rugăciune în mijlocul lumii. Dar și de înțelegere, actualizare conceptuală a tipului de societate în care trăim, cu scopul asumării ei realistice în rugăciunile noastre către Domnul pentru tot omul. Nu voi insista pe această latură, dar este dramatic să revăd cum prioritizarea unor concepte aparent bune, precum toleranța, de exemplu, și a tehnologiei (și ea având un scop bun și mult folos în medicină mai ales), a dus treptat la dezumanizare, a pus omul împotriva omului, și a deformat o întreagă societate. Ne numim civilizați pentru că avem bunuri materiale și multă media, dar suntem din ce în ce mai necivilizați comportamental, domnește legea superiorității trupești și agresiunii, iar bunul simț ne privește parcă trist a neputință, din ochișorii speriați ai unui copil supus bullying-ului de orice fel.

Astfel omenirea și-a pierdut rolul ei de sinonim pentru umanitate și a devenit antonimul propriei valori. Cine ar putea înțelege sintagma omenire contra umanitate? Sau civilizație-anticivilizație? Într-un astfel de diagnostic al omenirii avem urgent nevoie de sfinți, de felul în care ei intervin și de aceea alergăm acum însetați către Cuvioasa. Care, demult trăind, prin Duh Sfânt și iubire, lucrează acum, în exact acest tip de context, pentru a fi cu putință și mântuirea noastră, a celor din acest veac.

Însă nu despre patologia societății doresc să mărturisesc acum, deși în inima mea ea se reprezintă nu ca o critică, ci ca un strigăt de rugăciune în numele celor răniți, o dorință arzătoare ca lumea să se oprească din acest free-fall inconștient. Căci este traumatizant să văd cum copii buni fie suferă ca niște miei, fie se „adapteză”, adoptând aceleași tipuri de atitudine precum ale influenților.

Însă ceea ce doresc a mărturisi cu siguranță este faptul că în spatele realității văzute, concret contextuale, stă acerba luptă dintre lumină și întuneric. Cât de mult luptă vrășmașul mântuirii să câștige suflete, să aducă tulburare, să ne dezbine! Dar și câtă sete are Domnul să vadă în noi, cei cărora El ni S-a făcut părtaș, că purtăm în piept inima Lui și că suntem gata a săvârși ceea ce El dorește de la noi. Câtă nevoie este să construim binele, să luptăm cu înverșunare, fiecare în felul său, pentru Viața lumii!

În spatele scenei stă o întreagă realitate nevăzută. Un adevărat război, despre care vorbea și Sfântul Nicodim Aghioritul. Dar și mântuirea se face în chip tainic, ea dospește în noi, în jurul nostru, prin fiecare mic strop de bine. De aceea, tot ce oferim fiecare în viața noastră, se revarsă în cartea vieții întregii lumi.

În această carte a scris mult Cuvioasa. În această carte, din care acum și noi facem parte, ea a scris deja pentru fiecare, nu cu litere, ci cu duh, nu în rime sunătoare, ci în adâncimi răscolitoare. Poate nimeni nu o rostește, dar o trăiește. Fiecare lacrimă vărsată în numele Domnului adapă pământul întregului Adam, fiecare rugăciune îmbălsămează văzduhul dinlăuntrul omenirii. Rugăciunea, cât de mică, alcătuiește râul subteran ce hrănește pe dedesubtul existenței întreaga lume.

Inima îmi bate în ritmul zbaterii dintre lumi, pieptul îmi este plin cu oameni, cu suflete, cu vieți de dinaintea mea și cu mult după, până la sfârșitul veacurilor, căci Cuvioasa nu o dată m-a învățat prin rugăciunea ei, că suntem fiecare chemați să fim părtași lucrării tainice a Duhului Sfânt, căreia și ea a slujit, și să lăsăm moștenire pentru Viața lumii rugăciune cu ardere de tot. Acolo, în pustie, ea m-a purtat și pe mine și pe tine, în tânjirea inimii sale, a picurat har în gândul nostru de peste veacuri, pentru ca acum noi să îl aflăm, să îl actualizăm și să lucrăm asemenea Ei, asemenea Domnului, pentru tămăduirea de boala morții, a neființei, a întregului Adam.

De astfel de oameni avem nevoie acum în lume. Nu de militanți împotriva vaccinurilor, buletinelor sau a te miri ce. Ci de oameni care picură lumină, picură har, dragoste, împreună pătimire și prezență duhovnicească. Fie că sunt în cetăți, fie în pustie, avem nevoie de lucrători ai Duhului Sfânt pe pământ. Iată, în ultimii ani Cuvioasa a slujit în lume, neștiută de nimeni și s-a sfințit. Iar prin sfințirea sa sufletul nostru tresaltă, se trezește către Domnul.

Chiar mă întrebam asiduu săptămânile trecute ce ar fi nevoie să se întâmple sau ce ar trebui să fac, în fine, de ce anume are nevoie omenirea pentru a se opri din această destructurare, decădere, stricăciune în care se prăbușește, după cum vedem cu toții. Iar acum, în pragul Praznicului Cuvioasei, am primit gând de la Domnul! De oameni disponibili pentru răstignire. Căci ce a făcut Însuși Dumnezeu când a văzut omul pierind în moartea propriului păcat? Blând și smerit cu inima, a luat ale noastre, S-a răstignit și S-a îngropat. Și astfel, a înviat a treia zi. Așadar, aceasta ar fi soluția. Iar răstignire nu înseamnă musai crucificare. Ci, iată, și o petrecere duhovnicească precum a Sfintei Parascheva – tăiere a voii proprii, nevoințe, însingurare, rugăciune, îngroparea în tăcere și blândețe a mii de răniri. Petrecere în pustie, poate uneori pustia inimii și smerenia în a primi ocări nedrepte, dragostea de a purta povara lumii, de a transforma în zdrobită rugăciune această constantă durere a rănirii lui Adam. 

Răstignirea sa lăuntrică în rugăciune, strigarea către Domnul ce a săvârșit în pustie se deslușește azi de prin firidele cele nebănuite ale sufletelor noastre, ne cheamă și ne încurajează să credem că fiecare deschidere a omului către Dumnezeu, este o cale de mai adâncă apropiere a Sa către noi, care va răsuna cândva în inimile altor generații de suflete. 

Cuvioasă Maică Parascheva, amma care cu înțelepciunea Duhului ne povățuiești spre chemarea Harului, roagă pe Domnul să scrie înlăuntrul nostru cuvintele scripturistice, făcând din noi Evanghelie umblătoare – Bucurați-vă pururea! Rugați-vă neîncetat! Purtați-vă sarcinile unii altora! Iubiți-vă unul pe altul! Iubiți-vă, iubiți-vă...

Și astfel va fi cu putință, prin rugăciunile tale, să auzim întru noi: vino, Doamne!