„Așa cum suntem pierduți prin iubirea de sine, așa suntem regăsiți prin lepădarea de sine. Iubirea de sine a însemnat distrugerea primului om. Dacă nu s-ar fi iubit pe sine într-un mod greșit, el ar fi dorit să fie supus lui Dumnezeu, preferându-L pe El în locul sinelui său." (Cezar de Arles - Omilii)

„Omul, preferându-se pe sine, I-a întors lui Dumnezeu spatele și a aflat moartea, deoarece nu există viață în afara lui Dumnezeu.” (Părintele Alexander Schmemann - Liturghia înmormântării)

Evanghelia de azi se încheie cu anunțarea arătării Împărăției lui Dumnezeu, încă din timpul acestei vieți, unora dintre cei care-L ascultau atunci pe Iisus...

Și azi Împărăția lui Dumnezeu se descoperă pe pământ doar celor interesați de Evanghelia Sa. Acest lucru este valabil până la sfârșitul lumii. Doar cei interesați de cuvintele Domnului vor vedea încă din timpul acestei vieți Împărăția lui Dumnezeu.

Fiindcă acea lumină care urma să se arate celor trei apostoli pe Tabor, acea lumină care transfigurează totul înoind Creația și transformând-o în Împărăție divină, este deja prezentă în toate cuvintele și faptele Domnului Iisus Hristos. Pentru că este permanent prezentă în inima Lui. Până la descoperirea de pe Tabor, razele acelei lumini străbat neîncetat cuvintele lui Hristos, începând deja procesul de înoire și transfigurare în toți cei care au urechi și inimă pentru Evanghelie. Iar acea lumină este dragostea Lui pentru noi...

De aceea, toate cele spuse în Evanghelia de azi, se înșiruie ca o scară de transfigurări, de manifestări ale Împărăției lui Dumnezeu, în cei care primesc cu credință cuvintele Domnului.

Și totodată ca o scară a iubirii dumnezeiești ce Se coboară în inimile oamenilor. Căci iată, primul efect al acestei lumini în inima omului este nașterea dorinței de a merge după Iisus.

Al doilea este setea și puterea de a ne lepăda de sine.

Al treilea, dorința de a ne răstigni permanent sinele în pocăință, pentru a nu ne opri din urmarea lui Hristos. Și pentru asta nu e de ajuns crucea ce ne atârnă pe piept, ci avem nevoie crucea poruncilor evanghelice, care se poartă în piept.

Al patrulea rod este desconsiderarea și abandonarea vieții trăite prin sine și a lumii ca spațiu al împlinirii de sine; căci în lumina Împărăției, care luminează omul prin credința în cuvintele lui Iisus, se vede că viața lumească nu e cu adevărat viață, ci moartea ca un carnaval al mândriei, o autodistrugere vopsită în culorile țipătoare ale reclamelor la drepturile omului...

Al cincilea efect e dorința arzătoare de a înlocui afirmarea de sine cu mărturisirea lui Iisus Hristos, și a vieții tale, cu Evanghelia; pentru că acestea, Iisus și Evanghelia Sa, sunt singurele adevăruri vii din tot ce este în această lume. Iubirea de sine duce la pierderea sufletului pentru cele ale lumii, deviere de sens și scufundare în absurd specifică oricărei biografii lumești.

Al șaselea rod este desăvârșirea rușinării de sine și de viața sinelui ca de cea mai înjositoare minciună posibilă, desăvârșirea pocăinței prin înlocuirea sinelui cu Hristos. Omul plin de sine din biserică și al cărui scop al vieții este împlinirea de sine cu mijloacele religiei, se rușinează întotdeauna în fața lumii de Hristos și de Evanghelia Lui. O rușine pe care o acoperă elegant azi, cu frunzele discursului științific sau psihologic.

Al șaptelea rod este trăirea intensă a Împărăției lui Dumnezeu înainte de moarte, lumină care mistuie întunericul morții în inima omului, eliberându-l cu totul din puterea ei. Acest om va străbate orice suferință și va muri cu o liniște deplină, zâmbind spre Împărăția pe care o cunoaște deja și pe care o vede mereu așteaptându-l să i se dăruiască deplin după ultimul suspin al acestei vieți...

Aici se încheie, deocamdată, călătoria noastră prin Evanghelie spre Împărăția lui Dumnezeu. Și reușim să înaintăm doar în măsura în care, prin harul și adevărul Evangheliei, lumina iubirii lui Iisus luminează în întunericul iubirii de sine...

Acest „sine” care e surzenia, orbirea și blestemul vieții noastre...