Text și context

După ce dregătorul bogat pleacă întristat de la Hristos, acesta dialoghează cu Apostolii. Ei înșiși, deși sunt contrariați de afirmația din finalul Evangheliei despre care am vorbit în duminica trecută, se regăsesc în cele spuse de Învățător. Au lăsat totul și L-au urmat. Ca atare, vor să știe în ce va consta răsplata lor. Li se arată că vor fi recompensați pe măsură. Apoi, Fiul lui Dumnezeu ține să le vorbească despre Patimă, Răstignire și Înviere. Din păcate, ucenicii nu înțeleg nimic.

Orbul din Ierihon

Întrucât drumul îi duce înspre Ierihon, la intrarea în cetate, îi întâmpină un orb. Pus în postura de a nu-și putea câștiga traiul zilnic prin muncă, acesta o făcea cerșind. Mila trecătorilor era cea care-i aducea, uneori, cele necesare. Se străduia probabil ca, făcând astfel, să nu fie o povară pe umerii familiei sale. Auzind că Iisus trece prin zonă, el strigă: „Iisuse, Fiul lui David, fie-Ţi milă de mine”! Cuvintele lui nu pică bine mulțimii. Deranjează. Ca atare, e admonestat. Riscă să strice primirea, solemnă într-un fel, pe care i-o pregătiseră cei din mulțime Proorocului. 

Oamenii din vecinătate omit însă un lucru. Faptul că vorbele lui nu sunt simple cuvinte menite a cerși. A stoarce lacrimi și a obține câțiva bănuți. Sunt adevărate mărturii cu un conținut teologic profund. A-L numi pe Hristos „fiul lui David” înseamnă a recunoaște în el stirpea mesianică. A-L identifica drept împlinirea proorociilor. Dacă ar fi fost atenți, cei din jur ar fi înțeles acest lucru. Și ar fi realizat, probabil, că, deși lipsit de simțul fizic al văzului, omul dobândise puterea de a identifica lumina altfel. După „mirosul sufletului celui de lângă el”, s-ar putea spune. 

Remarcat de Domnul, e chemat în fața Sa. „Ce voieşti să-ţi fac?”, e întrebarea adresată. Simplă, clară, pătrunzând până în plăselele sufletului. Răspunsul e pe măsură. Sincer și fără fasoane: „Doamne, să văd!” Gala Galaction preferă, în traducerea pe care o semnează, o versiune ușor literaturizată: „să Te văd”. Deși nu coresponde întru totul originalului, ea e corectă sub aspectul mesajului. Omul primește cele solicitate. Ba mai mult, i se spune: „Credinţa ta te-a mântuit”. Ce-i drept, nu-i puțin lucru să nu te îndoiești de faptul că Proorocul despre care ai auzit din mărturiile altora, fie El cât de mare, e capabil să se apropie de tine și să te tămăduiască. Iar Fiul, care sesizează mereu aspectele de finețe sufletească, ține să-l evidențieze și pe acesta. Bucuros, omul Îl urmează prin cetate, lăudând pe Domnul, spre uimirea poporului. 

Concluzii

Pericopa din această duminică spune multe omului zilelor noastre. Vorbește despre Dumnezeul capabil de tămăduire, despre consecvență în cerere și credință. Cred că vine de asemenea să ne arate care ar trebui să fie prioritățile în viața de zi cu zi. Omul acesta nu-și dorește nimic altceva decât să vadă. Să-L vadă. Ar putea să-L potopească pe Cel care-i stă înainte cu o mulțime de solicitări adiacente. Ori chiar să se piardă în detalii și amănunte însăilate. Să-i ceară nimicuri. Belșug, bogăție, ori alte mărunțișuri. Doar, e făcător de minuni și capabil a împlini dorințele. Ar putea să-L ignore, așa cum, de bună seară, or fi făcut-o mulți alți oameni cu probleme de vedere care i-au fost contemporani. Nu o face. Are, aidoma lui Zaheu, o singură dorință: să-L vadă. De altfel, ideea aceasta străbate ca un fir roșu relatările evanghelice. Toți cei care au o astfel de dorință beneficiază de răspuns pe măsură. Căci, odată ce L-ai văzut, reușești să le ai pe toate. Nu-ți mai lipsește nimic. Oare noi, gândim atât de profund precum omul din narațiune? Ne dorim noi, mai mult decât orice să-L vedem? Îndrăzniți!