Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan – de Dumnezeu cuvântătorul – era fiul lui Zevedei și al Salomiei, care era fiica lui Iosif Logodnicul. Acesta a fost chemat de la mrejile pescărești la propovăduirea Evangheliei. Când Hristos Domnul, umblând pe lângă marea Galileii, își alegea din pescari apostoli și a chemat pe cei doi frați, pe Petru și pe Andrei, atunci a văzut și pe Iacob al lui Zevedei și pe Ioan, fratele lui, în corabie cu Zevedei, tatăl lor, legându-și mrejele lor, și i-a chemat la Sine. Iar ei, îndată lăsând corabia și pe tatăl lor, au mers după Dânsul (Matei 4, 11-22). La primirea sa, Ioan a fost numit de Hristos Domnul fiu al tunetului, căci ca tunetul avea să se audă în toată lumea și tot pământul să umple. Și umblă după Bunul său Învățător urmând pașilor Lui, și învățând înțelepciunea care ieșea din gura Lui. Și era foarte iubit de Hristos, Domnul său, pentru nerăutatea lui cea desăvârșită și pentru curăția fecioriei. Și l-a cinstit pe el Domnul, între cei doisprezece apostoli, ca pe un prea ales și era unul din cei trei mai de aproape ucenici ai lui Hristos, cărora le descoperea mai mult tainele Sale cele Dumnezeiești. Când a vrut să învieze pe fiica lui Iair, n-a lăsat nici pe unul să meargă după Sine, fără numai pe Petru, pe Iacob și pe Ioan. Când în Tabor a vrut să-și arate slava Dumnezeirii Sale, a luat pe Petru, pe Iacob și pe Ioan. Când se ruga în grădină și acolo nu era fără de Ioan, pentru că zicea ucenicilor: „Ședeți aici, până ce Mă voi duce acolo și Mă voi ruga. Și luând cu Sine pe Petru și pe cei doi fii ai lui Zevedeu, a început a se întrista și a se mâhni” (Matei 26, 36-37).

Pretutindenea Ioan, ca un iubit ucenic al lui Hristos, a fost nedepărtat de Dânsul. Iar cum îl iubea pe el Hristos, este cunoscut de acolo că s-a culcat pe pieptul Lui. Căci, la Cina cea de taină, Domnul a spus dinainte de vânzătorul său și se întrebau ucenicii, nepricepându-se pentru cine grăiește. Atunci Ioan s-a culcat pe pieptul iubitului învățător, precum singur spune în Evanghelia sa: „Iar la masă era rezemat la pieptul lui Iisus unul dintre ucenicii Lui, pe care-l iubea Iisus”. Deci, Simon Petru i-a făcut semn acestuia și i-a zis: „Întreabă cine este despre care se vorbește”. Și căzând acela astfel la pieptul lui Iisus, I-a zis: „Doamne, cine este?” (Ioan 13, 23-25). O dragoste ca aceasta avea el spre Hristos Domnul, încât putea fără de opreliște să se rezeme pe pieptul Domnului și să întrebe cu îndrăzneală despre taina aceea. Ioan avea către Domnul său dragoste mai multă decât alții. Pentru că, în vremea patimilor Domnului, toți lăsând pe Păstorul lor au fugit, numai el singur privea nedepărtat spre toate chinurile lui Hristos, pătimind cu inima împreună cu Dânsul, și plângând și tânguindu-se cu Preacurata și Prea nevinovata Fecioară Maria, Maica Domnului. Chiar și la cruce și la moarte, împreună cu dânsa nu s-a depărtat de Cel ce a pătimit pentru noi, Fiul lui Dumnezeu. Și sub cruce s-a numit de Dânsul fiu al Prea curatei Fecioarei Maria. Căci răstignit fiind Domnul pe Cruce,... văzând pe mama Sa și pe ucenicul pe care îl iubea stând alături, a zis mamei Sale: „Femeie, iată fiul tău!”. Apoi a zis ucenicului: „Iată mama ta! Și din ceasul acela ucenicul a luat-o la sine” (Ioan 19, 26-27).

Și o avea pe ea la sine, ca pe mama sa în toată cinstea, și i-a slujit ei până la cinstită și slăvita ei adormire. Iar la adormire, ducându-se cinstitul și sfântul ei trup al Maicii lui Dumnezeu la mormânt, sfântul Ioan a dus înaintea patului Ei stâlparea ce strălucea ca o lumină, pe care Arhanghelul Gavriil o adusese Preacuratei Fecioare, spunându-i de mutarea ei de pe pământ pe cer.

Iar după adormirea Preasfintei Născătoarei de Dumnezeu s-a dus cu ucenicul său Prohor în Asia, unde-i căzuse lui soarta, ca acolo să propovăduiască cuvântul lui Dumnezeu. Și mergând se mâhnea, pentru că vedea înainte ispitele cele de pe mare, pe care le și spusese ucenicului său Prohor. Și dacă intrară din Ioppi în corabie, și începură a merge, s-a ridicat o furtună mare în ceasul al unsprezecelea din zi și s-a spart corabia în noaptea aceea, și toți cei ce erau în corabie înotau prin valurile mării. Iar în ceasul al șaselea din zi, i-a aruncat marea vii pe toți la uscat, ca la cinci stadii de la Seleucia, numai singur Ioan a rămas în mare. Iar Prohor plângând mult pentru el, s-a dus în Asia. Și mergând patruzeci de zile, a sosit la un sat ce era lângă mare, și s-a odihnit de osteneală. Și privea spre mare și se întrista pentru Ioan, și iată, din mare spumându-se un val, s-a trântit de mal cu sunet tare și a dat afară pe Ioan viu.

Deci, a alergat Prohor să vadă ce fel de om a aruncat marea și a aflat pe Ioan, și l-a ridicat pe el de la pământ și cuprinzându-se în brațe, au plâns și au mulțumit lui Dumnezeu de toate. Așa a petrecut sfântul Ioan patruzeci de zile și patruzeci de nopți în mare înotând, și cu darul lui Dumnezeu a rămas viu. Și intrară în sat și cerând pâine și apă s-au întărit, și s-au dus după aceea în Efes.

Intrând ei împreună în cetate, i-a aflat pe ei o femeie romană, însemnată și vestită până și la Roma de răutatea lucrurilor ei. Ea ținea baia cea de obște în cetatea aceea. Femeia aceea prinzându-i pe ei, i-a pus în baie să slujească și îi chinuia rău.

Însă cu meșteșugirea sa i-a tras pe amândoi spre slujba sa, pe Ioan că să aprindă focul, iar pe Prohor să toarne apă. Și au petrecut într-o nevoie ca aceea multă vreme. În baia aceea era un demon, care în toți anii sugrumă pe unul din cei ce se spăla într-însa, tânăr sau tânăra. Căci, când se zidea baia și s-a săpat temelia, un tânăr și o tânără, după sfat idolesc, i-a îngropat de vii acolo, și de atunci începuse a se face mereu câte o ucidere ca aceea. Apoi, s-a întâmplat în acea vreme de a intrat în baie un copil, anume Domnos, fiul lui Dioscorid, mai marele cetății. Pe când se spăla Domnos în baie, a năvălit asupra lui dracul și l-a sugrumat, și plângere multă s-a făcut după dânsul. Și s-a auzit aceasta în toată cetatea Efesului. Dioscorid, înștiințându-se de aceasta, era în mare întristare, cât a și murit de necaz. Iar Romana se ruga mult Artemidei ca să învieze pe Domnos. Și, rugându-se, își chinuia trupul său, dar n-a reușit nimic. Iar Ioan întrebând pe Prohor despre ceea ce se întâmpla, i-au văzut pe dânșii Romana vorbind și a apucat pe Ioan și a început a-l bate tare, mustrându-l și ocărându-l. Și aruncând pricina morții lui Domnos asupra lui Ioan, i-a zis: „De nu vei învia pe Domnos, sufletul tău din trup îl voi despărți”.

Ioan, rugându-se, a înviat pe copil și s-a spăimântat duhul Romanei, zicând că sau Dumnezeu, sau fiul lui Dumnezeu este el. Iar Ioan propovăduia puterea lui Hristos și-i învăța să creadă întru Dânsul. Apoi, a înviat și pe Dioscorid. Și Dioscorid, Domnos și Romană crezură în Hristos și se botezară. Apoi a căzut frică peste tot poporul și se miră de ceea ce se făcuse, și unii ziceau de Ioan și de Prohor că sunt vrăjitori, iar alții ziceau că vrăjitorii nu înviază pe morți. Deci, a gonit Ioan și pe duhul cel viclean din baie, și petreceau amândoi în casa lui Dioscorid, întărind în credință pe cei din nou luminați, și îi învăța pe ei la viață îmbunătățită.

Într-o vreme, se făcea praznicul Artemidei în Efes, și tot poporul sărbătorea îmbrăcat fiind în haine albe, dănțuind și jucând lingă capiștea Artemidei. Iar aproape de capiște era idolul zeiței aceleia. Suindu-se și Ioan la un loc înalt, a stat aproape de idol, și mustra cu mare glas orbirea lor, că nu știu cui se închină și că în locul lui Dumnezeu cinstesc pe diavolul. Iar mulțimea se umplu de mânie pentru aceasta și aruncă cu pietre asupra lui Ioan. Dar nici o piatră nu l-a lovit pe dânsul, ci întorcându-se, toate loveau pe cei ce le aruncau. Iar Ioan, întinzându-și mâinile în sus, a început a se ruga și îndată s-a făcut arșiță și zăduf mare pe pământ și au căzut din mulțime bărbați ca la două sute și au murit. Iar ceilalți, din frica care îi cuprinsese și-au venit în fire și se rugau lui Ioan că să câștige milă, căci cutremur și frică căzuse peste dânșii. Iar dacă s-a rugat Ioan către Dumnezeu, toți morții au înviat și toți au căzut la picioarele lui Ioan și crezând în Hristos, s-au botezat. Și acolo, la un loc care se numea Tihi, a tămăduit Ioan pe un slăbănog, care zăcea de doisprezece ani și care sculându-se, a preamărit pe Dumnezeu.

Și multe alte semne împlinindu-se de Ioan, și străbătând auzul minunilor pretutindeni și văzând diavolul cel ce petrecea în capiștea Artemidei și înțelegând că are să se surpe de dânsul, a luat un chip de ostaș asupră-și și plângând cu amar, ședea la un loc anume. Iar cei ce treceau pe alăturea, îl întrebau pe el de unde este și de ce plânge așa tare. Iar el zicea: „Eu sunt din Cezareea Palestinei, mai mare peste temniță, și mi se dăduse mie ca să păzesc doi vrăjitori care veniseră de la Ierusalim, Prohor și Ioan, care erau osândiți la moarte pentru mulțimea lucrurilor rele ale lor, și dimineață era să fie cu amar pierduți, iar ei, cu vrăjile lor, au fugit din lanțuri și din temniță noaptea, și am căzut eu în răspundere pentru ei, căci a voit să mă piardă guvernatorul pe mine pentru dânșii, dar eu m-am rugat boierului să mă lase să mă duc să-i caut. Și aud că acei vrăjitori se află aici, dar n-am ajutor ca să-i prindă pe ei cineva”. Acestea zicând diavolul, arăta o scrisoare de mărturie pentru aceea și arăta și o pungă mare de aur ca să o dea acelora care ar pierde pe niște vrăjitori ca aceia.

Acestea auzindu-le oarecari ostași, le era jale de dânsul și au pornit cu mulțime împotriva lui Ioan și a lui Prohor și, ducându-se în casa lui Dioscorid, îi ziceau: „Sau ne dai nouă pe vrăjitori, sau casa ta o vom arde”. Iar Dioscorid voia ca mai bine casa lui să o ardă decât să le dea lor pe Apostolul cu ucenicul Prohor. Dar știind Ioan cu duhul că tulburarea poporului o să iasă în bine, s-a dat pe sine adunării și pe Prohor.

Aducându-i cu zgomot mulțimea, ajunseră la capiștea Artemidei. Și s-a rugat Ioan lui Dumnezeu, încât a căzut îndată capiștea idolească, dar n-a vătămat nici un om. Și a zis Apostolul către diavolul cel ce ședea acolo: „Ție îți zic, necuratule diavole: spune câți ani ai de când petreci aici și de ai pornit tu pe poporul acesta asupra noastră?”. Iar dracul a zis: „Sunt două sute patruzeci și nouă de ani de când petrec aici și eu am pornit pe poporul acesta asupra voastră”. Iar i-a zis Ioan lui: „Ție îți poruncesc în numele lui Iisus Nazarineanul, să nu mai petreci în locul acesta”. Și îndată a ieșit diavolul. Și s-a spăimântat tot poporul, și au crezut în Hristos. Încă s-au făcut și mai mari semne de Ioan și multă mulțime de oameni s-au întors la Domnul.

În acea vreme Domițian, Cezarul Romanilor (81-96), a ridicat prigonire mare asupra creștinilor. Ioan a fost pârât la dânsul și, prinzindu-l eparhul Asiei, l-a trimis legat în Roma la Cezar unde, pentru mărturisirea lui Hristos, mai întâi l-au bătut, apoi l-au adăpat cu un pahar de otravă, plin cu venin aducător de moarte. Dar el nu s-a vătămat de otravă, după cuvântul lui Hristos: „Și chiar ceva dătător de moarte de vor bea nu-i va vătăma” (Marcu 16,18).

Atunci îl aruncară într-o căldare cu untdelemn foarte fiert, dar și de acolo a ieșit nevătămat. Și strigau mulțimile: „Mare este Dumnezeul creștinilor”. Și Cezarul, neîndrăznind să chinuie mai mult pe Ioan, pentru că îl socotea pe el fără de moarte, l-a osândit la deportare în insula Patmos, precum și în vis a zis Domnul lui Ioan: „Ți se cade ție multe să pătimești, și vei fi izgonit la un ostrov, care are mare trebuință de tine”.

Deci, luând ostașii pe Ioan cu Prohor, i-au dus în corabie și începură a călători pe mare. Iar într-una din zile, călătorind ei, șezură oamenii împărătești la masă, și s-au veselit având mulțime de bucate și de băuturi. Dar unul dintre dânșii, tânăr fiind, jucându-se a căzut din corabie în mare și s-a înecat. Atunci veselia lor întru plângere li s-a întors și bucuria în tânguire, pentru că nu puteau să ajute cu nimic celui căzut în adâncul mării. Dar mai ales tatăl copi-lului aceluia, fiind acolo în corabie, se tânguia foarte, și era cât pe ce să se arunce în mare, de n-ar fi fost ținut de alții. Știind pe Ioan puternic în semne, cu de-adinsul toți l-au rugat ca să-i ajute. Iar el a întrebat pe fiecare dintre dânșii pe care Dumnezeu cinstește.

Și ziseră ei unul pe Apolon, altul pe Dia, altul pe Ercule, iar unii pe Asclepias și alții pe Artemida Efesului. Și a zis către dânșii Ioan: „Atâția zei aveți și nu pot să mântuiască un om din înecare?”. Și i-a lăsat pe ei ca să fie în mâhnire până a doua zi. Iar a doua zi, în ceasul al treilea din zi, fiindu-i jale și lui Ioan de pierzarea tînă-rului, s-a rugat lui Dumnezeu cu lacrimi din destul și îndată s-a făcut fierbere în mare, și ridicându-se spre corabie un val, a aruncat pe tânăr viu înaintea picioarelor lui Ioan. Acest lucru toți văzându-l s-au spăimântat și s-au bucurat de tânărul cel întors de la înec. Iar pe Ioan au început a-l cinsti foarte și au luat de pe dânsul lanțurile cu care era ferecat.

Altădată noaptea, în ceasul al cincilea, s-a făcut în mare o furtună grozavă, și toți deznădăjduindu-se de viața lor, strigau. Și când corabia era să se sfărâme au strigat către Ioan rugându-l ca să-i ajute, și să roage pe Dumnezeul său ca să-i mântuiască din pierzarea aceea. Iar el, poruncindu-le lor să tacă, a început a se ruga, și îndată a încetat furtuna și s-a făcut liniște numaidecât. Unul din ostași era cuprins de durerea pântecului și, fiind aproape să moară, Apostolul l-a făcut sănătos. Apoi, la o vreme, li s-a sfârșit apa din corabie și mulți slăbind de sete, erau aproape de moarte, iar Ioan a zis lui Prohor să umple vasele din mare; și când erau pline vasele, a zis: „În numele lui Iisus Hristos scoateți și beți”. Și scoțând au aflat apă dulce, și bând s-au răcorit, și pentru aceasta toți s-au botezat și vroiau să scoată pe Ioan din legături ca să meargă oriunde va vrea. Dar el îi sfătuia pe dânșii să-l ducă la locul ce li s-a poruncit. Și ajungând la ostrovul Patmos, au dat scrisoarea ighemonului. Iar Miron, socrul ighemonului, a luat pe Ioan și pe Prohor în casa sa.

Miron avea un fiu mai mare, anume Apollonid. Acela avea în sine un drac iscoditor, care spunea cele ce vor să fie. Și toți aveau pe Apolonid ca pe un prooroc. Dar când a intrat Ioan în casa lui Miron, Apolonid s-a făcut îndată neștiut. El a fugit într-altă cetate, temându-se să nu izgonească Ioan dintr-însul duhul cel iscoditor. Apoi, fiind necaz în casa lui Miron pentru Apollonid pentru că se făcuse neștiut, a venit o scrisoare de la dânsul la Miron, care îl înștiința că Ioan vrăjitorul l-a izgonit pe el din casă cu farmecele, și nu poate să se întoarcă până ce nu va pierde pe Ioan. Iar Miron, citind scrisoarea, a alergat la ginerele său ighemonul, spunându-i ceea ce se făcuse. Iar ighemonul, prinzind pe Ioan, vrea să-l dea pe el la mâncarea fiarelor.

Ioan a rugat însă pe ighemonul să-i îngăduiască puțin și să-i dea voie să trimită el pe ucenicul său la Apollonid, făgăduindu-se că-l va întoarce acasă. Iar ighemonul n-a oprit să fie trimis ucenicul, dar pe Ioan legându-l cu două lanțuri, l-a aruncat în temniță. Și s-a dus Prohor la Apollonid cu scrisoarea lui Ioan, în care era scris așa: „Ioan Apostolul lui Iisus Hristos, fiul lui Dumnezeu, iscoditorului duh aceluia ce petrece în Apollonid îi poruncesc: În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, să ieși din zidirea lui Dumnezeu, și să nu mai intri într-însa niciodată, ci afară din ostrovul acesta singur să fii în locuri fără de apă, iar nu întru oameni”. Când a ajuns Prohor cu scrisoarea aceasta la Apollonid, îndată a ieșit dintr-însul dracul. Iar Apollonid și-a venit în fire, și că din somn deșteptându-se, a plecat cu Prohor, întorcându-se în cetatea sa. Dar nu a mers îndată acasă, ci a alergat mai întâi la Ioan în temniță și, căzând la picioarele lui, îi dă lui mulțumită pentru că l-a slobozit de duhul cel necurat. Și înștiințându-se părinții, frații și rudeniile de întoarcerea lui Apollonid, s-au adunat toți, și s-au bucurat și l-au scos pe Ioan din lanțuri și din închisoare.

Pentru că Apollonid a spus despre sine, zicând așa: „Iată, mulți ani sunt de când mă odihneam pe patul meu, cuprins de un somn greu, și un om de-a stânga patului stând, m-a scuturat și m-a deșteptat. Era mai negru decât un trunchi pârlit și putred, și ochii lui ardeau ca luminile, și m-am cutremurat de frică. Iar el a zis către mine: „Deschide-ți gura ta” și am deschis-o, și a intrat în gura mea, și a umplut pântecele meu, și din ceasul acela cunoștință mi-a făcut mie și la bine și la rău, și pentru toate cele ce se făceau în casă. Iar când a intrat Apostolul lui Hristos în casa noastră, atunci mi-a zis cel ce ședea în mine: „Să fugi de aici Apollonide, ca să nu mori rău, că acest om este vrăjitor și vă să te omoare pe tine”. Și îndată am ieșit, și am fugit în altă cetate. Iar când am vrut să mă întorc, nu mă lăsa, zicându-mi: „De nu va muri Ioan, tu nu vei putea să trăiești în casa ta”.

Apoi, venind Prohor în cetatea în care eram, dacă l-am văzut pe el, îndată necuratul duh a ieșit din mine cu același chip cu care a intrat întâi în pântecele meu. Și m-am ușurat de multă greutate, mintea mea s-a îndreptat și m-am făcut sănătos”. Auzind acestea, toți au căzut în fața lui Ioan. Iar el, deschizându-și gura sa, i-a învățat pe ei credința cea în Domnul nostru Iisus Hristos.

Și au crezut Miron cu femeia și cu fiii săi, și s-au botezat, și s-a făcut bucurie mare în casa lui. Iar mai pe urmă și femeia ighe-monului, Hrisippia, fiica lui Miron, a primit sfântul botez cu fiul său și cu toate slugile sale. Iar după dânsa Lavrentie, bărbatul ei, guvernatorul ostrovului aceluia, s-a botezat și și-a lepădat stăpânirea sa, ca să slujească lui Dumnezeu mai cu libertate. Și au petrecut Ioan cu Prohor în casa lui Miron trei ani, propovăduind cuvântul lui Dumnezeu. Și multe semne și minuni au făcut acolo cu puterea lui Iisus Hristos. Bolnavii au tămăduit și dracii au gonit, a răsturnat la pământ numai cu cuvântul capiștea lui Apollon cu toți idolii lui, și pe mulți aducând la credință, i-a botezat.

Era în părțile acelea un vrăjitor, anume Chinops, petrecând în loc pustiu și sfătuindu-se cu necuratele duhuri în ani îndestulați. Oamenii din ostrov îl aveau toți pe acela ca pe un Dumnezeu, pentru nălucirile care se făceau de dânsul. Iar jertfitorii lui Apollon, mâniindu-se foarte împotriva lui Ioan pentru risipirea capiștei lui Apollon, și pentru că i-a întors pe toți oamenii la credința sa, învățându-i în numele lui Iisus Hristos, s-au dus la Chinops și s-au jeluit înaintea lui împotriva Apostolului lui Hristos, rugându-l pe el să izbândească necinstirea idolilor lor. Dar Chinops n-a vrut să meargă în cetate, fiindcă de mulți ani petrecea în locul acela neieșitorul, ci mai mult cetățenii mergeau la dânsul. Însă le-a făgăduit că o să trimită un duh viclean în casa lui Miron ca să ia sufletul lui Ioan și să-l dea pe el judecății celei veșnice. Deci, a do-ua zi a trimis la Ioan pe un mai mare din viclenele duhuri, poruncindu-i ca să aducă la dânsul sufletul lui.

Iar diavolul, mergând în casa lui Miron, a stat la locul unde era Ioan. Acesta însă știind de acel diavol, i-a zis: „Îți poruncesc ție, în numele lui Hristos, să nu ieși din locul acesta până nu-mi vei spune pentru ce pricină ai venit aici la mine”. Diavolul însă stă legat de cuvântul lui Ioan, zicând către dânsul: „Jertfitorii lui Apollon au mers la Chinops și s-au rugat lui ca să meargă în cetate și să aducă asupra ta moarte, și n-a vrut, zicând: „De mulți ani trăiesc în locul acesta neieșind, și acum oare să mă ostenesc pentru acel om ce este prost și de nimic? Ci mergeți și vă vedeți de treabă în calea voastră, iar de dimineață eu voi trimite un înger al meu, care va lua sufletul lui și-l va aduce la mine, și eu îl voi da pe el judecății celei veșnice”. Și a zis Ioan către diavolul acela: „Te-a mai trimis pe tine vreodată undeva ca să iei suflet omenesc și să-l aduci la dânsul?”. Și a zis diavolul: „Am fost trimis de am omorât, dar suflet n-am luat”. Iar Ioan zise: „Dar pentru ce îl ascultați pe el?”. Și diavolul zise: „Toată puterea satanei este întru dânsul și are învoire cu boierii noștri și noi cu dânsul suntem și Chinops ne ascultă pe noi, și noi pe el”. Apoi i-a zis Ioan: „Eu, Apostolul lui Iisus Hristos, îți poruncesc ție, duhule viclean, să nu mai intri în locuințele omenești, nici să te mai întorci la Chinops, ci să ieși și să te muncești afară din ostrovul acesta. Și îndată a ieșit diavolul din ostrov. Iar Chinops, văzând că nu se întoarce duhul, a trimis pe altul, dar și acela a pătimit tot așa. Apoi pe alți doi din mai marii întunericului a trimis, și a poruncit ca unul să intre la Ioan, iar altul să stea afară, ca să-i aducă răspuns lui. Intrând un diavol la Ioan, și pătimind aceleași ca și cei ce au mers mai întâi, iar celălalt diavol care stătea afară, văzând nevoia tovarășului său, a fugit la Chinops și i-a spus ceea ce se făcuse. Chinops s-a umplut de mânie pentru aceasta, și luând toată mulțimea diavolească, a mers în cetate, și s-a bucurat toată cetatea văzând pe Chinops și toți mergând, i se închinau lui. Aflând pe Ioan că învăța poporul, s-a umplut de multă mânie, și a zis către popor: „Oameni orbi, de ce ați rătăcit din calea adevărului? Ascultați-mă pe mine. De este drept Ioan și de sunt drepte cele grăite de dânsul, să vorbească cu mine și să facă acel fel de minuni, pe care și eu le voi face, și veți vedea cine din noi este mai mare: Ioan sau eu? De va fi el mai mare decât mine, voi crede și eu cele grăite și făcute de dânsul”.

Și luând Chinops pe un tânăr, i-a zis lui: „Tinere, dar viu este tatăl tău?”. Iar el i-a răspuns lui: „A murit”. Și a zis Chinops: „Cu ce moarte a murit?”. Acela a zis: „Corăbier a fost și spărgându-se corabia, s-a înecat în mare”. Și a zis Chinops către Ioan: „Acum să-ți arăți Ioane puterea ta! Ca să credem cele zise de tine, să pui pe tată viu înaintea fiului său”. Și a zis Ioan: „Nu m-a trimis pe mine Hristos ca să ridic pe cei morți din mare, ci pe oamenii cei amăgiți să-i învăț”. Și a zis Chinops tuturor oamenilor: „Măcar acum să mă credeți pe mine că Ioan este înșelător și vă amăgește pe voi. Prindeți-l pe el și-l țineți, până ce voi aduce pe tatăl tinărului viu. Și ținură pe Ioan. Chinops și-a întins mâinile și a lovit cu ele și a făcut plesnet în mare, și toți temându-se, s-a făcut nevăzut la ochii lor. Și toți și-au ridicat glasurile lor, zicând: „Mare ești Chinopse”. Și de năprasnă a ieșit Chinops din mare, țiind precum a zis pe tatăl tânărului, și toți se mirară.

Și a zis Chinops: „Oare acesta este tatăl tău?”. Și a zis tânărul: „Așa Doamne”, și s-au închinat toți lui Chinops. Și popoarele căutau să ucidă pe Ioan, dar i-a oprit pe ei Chinops, zicându-le: „Când veți vedea mai mari decât acestea, atunci să fie chinuit”. Și chemând pe alt om i-a zis lui: „Dar tu ai avut fii?”. „Da, Doamne, dar din zavistie l-a ucis cineva.” Și îndată a strigat Chinops, chemând pe nume pe ucigaș și pe cel ucis, și amândoi au stat de față. Și a zis Chinops omului aceluia: „Oare acesta este fiul tău?”. Și a zis omul: „Da, Doamne”. Și a zis Chinops lui Ioan: „Ce te minunezi Ioane?”. Și i-a zis Ioan: „Eu de aceasta nu mă minunez”. Și a zis Chinops: „Mai mari decât acestea vei vedea, și atunci te vei minuna, și nu vei muri până ce te voi înfricoșa pe tine cu semnele”. Și a zis Ioan lui Chinops: „Semnele tale de grabă se vor strica”. Iar mulțimea auzind un cuvânt ca acesta, s-a repezit asupra lui Ioan, și l-a bătut foarte mult, până când a crezut că este mort. Și a zis Chinops către popor: „Lăsați-l neîngropat, ca să-l mănânce păsările cerului”. Și se duseră toți de la acel loc, bucurându-se cu Chinops. Iar după aceasta, auzind Chinops că Ioan învață la locul ce se numea aruncare de pietre, a chemat pe un diavol cu care făcea vrăji. Și mergând la locul acela, a zis lui Ioan: „Gândesc că mai multă rușine și înfruntare să-ți fac ție și pentru aceea te-am lăsat viu. Să vii însă la nisipul mării și vei vedea puterea mea, și te vei rușina”. Și urmau după dânsul acei trei diavoli, de care se părea poporului că Chinops i-a înviat din morți. Și lovind tare, cu plesnet mâinile sale, s-a afundat și de la ochii tuturor s-a făcut nevăzut.

Iar mulțimea a strigat: „Mare ești Chinopse și nu este altul mai mare decât tine!”. Iar Ioan a poruncit diavolilor celor ce în omenesc stau, să nu se ducă de la dânsul, și s-a rugat Domnului ca să nu se socotească întru cei vii Chinops, și așa a fost.

Pentru că deodată s-a tulburat marea, și fierbea cu valurile, și n-a mai ieșit Chinops din mare, ci a rămas acolo în adâncul mării, precum Faraon cel de demult, afundându-se ticălosul. Iar diavolilor acelora pe care îi socotea poporul că sunt oameni sculați din morți, le-a zis Ioan: „Întru numele lui Iisus Hristos celui răstignit, și a treia zi înviat, să ieșiți din ostrovul acesta”. Și îndată s-au făcut nevăzuți. Iar poporul stăruia, așteptând pe Chinops trei zile și trei nopți pe nisip, până când de foame și de sete, și de arșița soarelui, cei mai mulți dintr-înșii au slăbit și zăceau fără de glas, dintre care trei copii au murit. Iar pe oamenii aceia, miluindu-i Ioan și rugându-se pentru mântuirea lor, și vorbindu-le mult despre credință, le-a înviat copiii, le-a tămăduit pe neputincioșii lor, și toți apropiindu-se, cu un gând la Domnul s-au botezat și s-au dus la casele lor, slăvind pe Hristos. Iar Ioan a mers în casa lui Miron și mergând adeseori la popor, îi învăța în numele lui Iisus Hristos.

Odată, a găsit lângă cale un om bolnav zăcând, cuprins cumplit de fierbințeală, și l-a tămăduit cu semnul Crucii. Acest lucru văzându-l un iudeu, anume Filon, care se întreba cu dânsul din Scriptură, a poftit pe Ioan în casa sa. Și era femeia lui leproasă. Aceasta a căzut la Apostol și îndată s-a tămăduit de lepră și a crezut în Hristos. Atunci și iudeul însuși a crezut și a primit sfântul botez în casa sa. După aceasta sfântul Ioan a ieșit la târg și s-a adunat la dânsul poporul că să asculte din gura lui învățătura cea mântuitoare. Apoi au venit și jertfitorii idolești, dintre care unul ispitindu-l pe sfântul, a zis: „Învățătorule, am un fiu olog de amândouă picioarele, mă rog ție să-l tămăduiești pe el și de-l vei tămădui voi crede și eu în Dumnezeul pe care tu îl propovăduiești”. Iar sfântul a zis către dânsul: „Pentru ce ispitești așa pe Dumnezeu care va arăta aievea vicleșugul inimii tale?”.

Zicând acestea, Ioan l-a trimis la fiul lui cu aceste cuvinte: „În numele lui Hristos, Dumnezeul meu, scoală-te și vino la mine”. Iar el sculându-se, îndată a venit la sfântul sănătos. Tatăl lui însă, pentru acea ispitire, a ologit în acel ceas de amândouă picioarele și a căzut la pământ de cumplită durere, și striga rugind pe sfântul: „Miluiește-mă sfinte al lui Dumnezeu și mă tămăduiește cu numele lui Hristos Dumnezeul tău. Cred că nu este alt Dumnezeu afară de El”. Deci, milostivindu-se sfântul, a făcut pe jertfitor sănătos și învățându-l credința, l-a botezat în numele lui Iisus Hristos.

A doua zi, Ioan a mers la un loc unde un om zăcea, având neputința udului, și nu se sculase de pe patul său șaptesprezece ani. Pe acesta Apostolul l-a tămăduit cu cuvântul și l-a luminat cu sfântul botez. Apoi, în acea zi, a trimis la Ioan Antipatul care se dusese la Lavrentie, ginerele lui Miron, rugându-l foarte mult să vină în casa lui, căci femeii lui, fiind însărcinată, îi venise ceasul nașterii și suferea cumplit neputând să nască.

Sfântul a mers degrab și numai cât a pășit cu piciorul pe pragul casei, îndată femeia a născut și i s-a ușurat durerea. Văzând aceasta Antipatul, a crezut în Hristos cu întreagă casă sa. Apoi, petrecînd acolo Ioan trei ani, s-a dus în altă cetate, care era la cincizeci de stadii depărtare, în care locuitorii erau întunecați cu întunerecul închinării la idoli.

Intrând el acolo, a văzut pe popor făcând praznic idolilor și pe niște tineri legați și a întrebat pe unul din cei ce stăteau acolo: „Pentru ce sunt legați tinerii aceștia?”. Omul acela i-a răspuns: „Avem pe marele Dumnezeu Lup, căruia acum îi săvârșim praznicul, deci aceluia or să i se junghie tinerii aceștia spre jertfă”. Ioan a rugat pe omul acela ca să-i arate și lui pe acel Dumnezeu al său. Iar el a zis: „De vrei să-l vezi pe el, să aștepți până la al patrulea ceas din zi, și vei vedea jertfitorii cu poporul mergând la locul unde se arată Dumnezeu, vei merge și tu cu dânșii și vei vedea pe Dumnezeul Lup”. Iar Ioan i-a zis: „Te văd pe tine om bun, iar eu sunt nou-venit aici, mă rog ție ca tu însuți să mă duci îndată la acel loc, căci doresc foarte mult să văd pe dumnezeul vostru și de mi-l vei arăta, îți voi da un mărgăritar de mare preț”. El, luând pe Ioan, l-a dus și i-a arătat un loc de luncă noroios și plin de apă și i-a zis: „De aici iese Lupul, dumnezeul nostru, și se arată la popor”. Ioan aștepta deci ieșirea acelui dumnezeu și, iată, aproape de al patrulea ceas din zi, s-a arătat diavolul în chip de lup prea mare, ieșind din apă, pe care sfântul Ioan, cu numele lui Hristos legându-l, l-a întrebat: „De câți ani locuiești aici?”. Diavolul i-a răspuns: „De șaptezeci de ani”. Iar Apostolul lui Hristos a zis: „Îți poruncesc ție în numele Tatălui, și al Fiului și al sfântului Duh, să ieși din ostrovul acesta și să nu mai vii niciodată aici!”. Și îndată diavolul s-a stins. Omul acela, văzând ceea ce se făcuse, s-a spăimântat și a căzut la picioarele sfântului. Iar el l-a învățat pe dânsul sfânta credință și i-a zis: „Iată, îți dau mărgăritarul pe care ți l-am făgăduit ție”. În acea vreme jertfitorii au ajuns la locul acela cu tinerii cei legați, având cuțite în mâinile lor și popor mult cu dânșii și aștepta ieșirea lupului, vrând să-i junghie pe tineri spre mâncarea lui. Dar după ce au așteptat mult, neputând să mai îngăduiască, s-a apropiat de dânșii Ioan și i-a rugat să dezlege pe tinerii cei nevinovați, că iată nu-i Lupul Dumnezeul vostru. Acesta era diavol, pentru că puterea lui Iisus Hristos l-a biruit pe el și l-a alungat. Ei, auzind că a pierit Lupul s-au înfricoșat, și așteptând mult pe dumnezeul lor și neaflîndu-l, au dezlegat pe tineri și i-au lăsat slobozi, sănătoși. Atunci sfântul a început a le propovădui pe Hristos și a le arăta greșeala lor, din care mulți crezând, s-au botezat.

Era în acea cetate o baie, în care spălându-se fiul jertfitorului lui Zeus, a fost sugrumat de diavolul cel ce petrecea acolo. Auzind aceasta tatăl lui, a alergat cu mare plângere la sfântul, rugându-l ca să-l învieze pe fiul său, făgăduind să creadă în Hristos. Sfântul a mers cu dânsul și a înviat pe mort cu numele lui Hristos. A între-bat apoi pe tânăr care a fost pricina morții lui. El a răspuns: „Spălându-mă, a ieșit ceva negru din apă, m-a apucat și m-a sugrumat”. Deci, sfântul cunoscând că diavolul locuiește în baia aceea, l-a jurat pe el și l-a întrebat: „Cine ești tu și de ce locuiești aici?”. Diavolul a răspuns: „Eu sunt acela pe care tu în Efes m-ai izgonit din baie și stau aici de șase ani supărând poporul”. Atunci sfântul l-a izgonit pe el și din hotarul acela. Văzând aceasta, jertfitorul a crezut în Hristos și s-a botezat cu fiul și cu toată casa sa.

După această a ieșit Ioan puțin la târg, unde s-a adunat lumea din toată cetatea ca să asculte cuvântul lui Dumnezeu. Și iată o femeie a căzut la picioarele lui, rugându-l cu lacrimi să-i tămăduiască pe un îndrăcit fiu al ei, pentru care își cheltuise mai toată averea la doftori. Sfântul a poruncit ca să-l aducă la dânsul, și cum au spus îndrăcitului trimișii că îl chiamă Ioan, îndată a ieșit diavolul dintr-însul și venind sănătos la sfântul a crezut în Hristos și s-a botezat cu maică să.

În aceeași cetate era o capiște vestită a idolului Dionisie, pe care închinătorii de idoli îl numeau tată slobod. La praznicul acestuia, adunându-se acolo bărbați și muieri, dănțuiau cu mâncări și băuturi. Și îmbătându-se, făceau fărădelegi mari în cinstea spurcatului idol. Acolo mergând Ioan în vremea praznicului lor, îi mustra pentru spurcata lor sărbătoare.

Iar jertfitorii - care erau foarte mulți - prinzându-l pe el, l-au bătut și trăgându-l afară, l-au târât lăsându-l legat și s-au întors iar la dănțuirile lor. Apoi, Sfântul Ioan s-a rugat lui Dumnezeu ca să nu le rabde lor o fărădelege ca aceea, și îndată capiștea a căzut din temelie și i-a ucis pe toți jertfitorii. Iar ceilalți tremurând, dezlegară pe sfântul și-l rugau pe el să nu-i piardă și pe dânșii cu ceilalți. În aceeași cetate era un vrăjitor vestit anume Nuchian. Acesta, înștiințându-se de căderea capiștei și de pierzarea jertfitorilor, s-a mâniat foarte și venind la Sfântul Ioan i-a zis: „Nu ai făcut bine că ai stricat capiștea lui Dionisie și ai pierdut pe jertfitorii lui, căci tot poporul se mânie foarte împotriva ta pentru aceasta. Deci, rogu-mă ție ca să-i înviezi pe ei, precum ai înviat pe fiul jertfitorului în baie și eu voi crede în Dumnezeul tău”. Răspuns-a sfântul: „Pricina pierzării lor le-a fost fărădelegea lor. Pentru aceea nu sunt vrednici ca să viețuiască aici, ci să se muncească în iad”. Răspuns-a Nuchian: „De nu poți tu să-i înviezi, iată eu cu numele idolilor mei voi face să învieze credincioșii zeilor, și capiștea o voi alcătui întreagă. Dar atunci nici tu nu vei scăpa de moarte”.

Aceasta zicând, se despărțiră. Ioan s-a dus să învețe poporul, iar Nuchian s-a dus la locul capiștei cea căzută, și a înconjurat-o pe ea vrăjind. Și a făcut aceasta: Că stătură doisprezece diavoli în chipul jertfitorilor celor uciși, cărora le-a poruncit ca să meargă după dânsul și să ucidă pe Ioan. Și ziseră diavolii: „Noi nu numai a-l ucide nu putem, ci nici a ne arăta la locul unde este el. Iar de vrei ca să moară Ioan, mergi și să aduci aici poporul, ca văzându-ne pe noi să se mânie asupra lui Ioan și să-l piardă pe el”.

Deci, ducându-se Nuchian, a aflat mult popor ascultând învățătura Sfântului Ioan, cărora Nuchian cu mare glas a strigat: „O, nepricepuților, pentru ce v-ați dat pe voi străinului acestuia care a pierdut capiștea voastră cu jertfitorii și pe voi să vă amăgească? De-i veți da lui luare aminte, o să vă piardă. Veniți cu mine, și veți vedea pe jertfitorii voștri, pe care eu i-am înviat. Încă și capiștea voastră cea risipită, înaintea ochilor voștri o voi ridica, lucru pe care Ioan nu poate să-l facă”. Iar poporenii, ca niște fără de minte fiind, au lăsat pe Ioan, și cu toții au mers după dânsul. Sfântul însă, pe altă cale, a ajuns cu Prohor înaintea lor acolo unde diavolii aceia erau în chip de jertfitori înviați. Deci, văzând diavolii pe Ioan îndată au pierit, și iată Nuchian a venit cu poporul. Și fiindcă n-a aflat pe diavoli s-a supărat foarte, și iar a început a înconjura capiștea cea risipită, vrăjind și chemându-i pe dânșii, dar nimic n-a izbutit. Apoi a înserat și mâniindu-se poporul, voia să ucidă pe Nuchian, pentru că i-a amăgit și i-a înstrăinat de sfântul. Iar alții au zis: „Luându-l, să-l ducem pe el la Ioan, și ce ne va zice nouă acesta, aceea să-i facem”.

Auzind aceasta sfântul, a apucat pe aceeași cale înaintea lor, și a ajuns la locul acela cel dintâi, unde poporul, aducând pe Nuchian înaintea sfântului, a zis: „Acest amăgitor și vrăjmaș al tău a gândit să te piardă! Ce zici să-i facem?”. Sfântul le-a zis: „Să-i dați drumul ca să se pocăiască!”.

A doua zi Ioan învăța iar poporul să creadă în Hristos și mulți dintre dânșii crezând, se rugau ca să se boteze de Ioan. Dar când Ioan i-a dus la râu, Nuchian a prefăcut cu farmecele sale apa în sânge. Sfântul a orbit cu rugăciunea pe Nuchian, și făcând apă iar curată a botezat într-însa pe toți cei ce au crezut.

Cu aceasta biruindu-se Nuchian, și-a venit în simțire și, căindu-se cu adevărat, a rugat pe Apostolul să-i fie milostiv lui. Iar sfântul, văzându-i pocăința lui, l-a învățat din destul și l-a botezat și îndată a văzut și a dus pe Ioan în casa sa, în care când a intrat Ioan, deodată toți idolii, care erau în casa lui Nuchian, au căzut și s-au sfărâmat ca praful. Această minune văzând-o casnicii lui s-au înfricoșat și crezând, s-au botezat cu toții.

Era o femeie văduvă în cetatea aceea, bogată și frumoasă, anume Procliania. Aceasta având un fiu frumos la vedere, cu numele Sosipatru, s-a aprins prin diavolească lucrare asupra lui, și se sârguia cu totul să-l tragă pe el la a ei fărădelege. Dar fiul ei, priceput fiind și urând-o pe ea pentru nebunia aceea, a fugit de dânsa, și a mers la locul unde Sfântul Ioan învăța atunci și ascultă cu dulceață cuvintele apostolului. Iar Ioan cu Duhul Sfânt, pe toate cele de dânsul gândite văzându-le, l-a luat deoparte și-l învăța să-și cinstească mama, numai să nu o asculte la lucrul cel neiertat de lege, nici să spună cuiva de aceasta, ci să acopere greșeala mamei sale. Dar Sosipatru n-a vrut să se întoarcă în casa mamei sale, cu toate că a patra zi aflându-l Procliania, l-a apucat de haină și-l trăgea cu sila acasă.

La acest țipăt a sosit Antipatul, care nu de mult venise în cetatea aceea, și a întrebat pentru ce femeia trage așa pe acel tânăr. Iar mama, ascunzându-și gândul său cel fărădelege, a aruncat clevetire asupra fiului, cum că ar fi vrut să-i facă ei silă, și-și rupea părul său cu plângere răcnind. Acestea auzindu-le Antipatul, a crezut minciuna ei și a judecat pe nevinovatul Sosipatru, osândindu-l să-l coasă într-un sac de piele, cu cumplite jivini, și să-l arunce în mare. Înștiințându-se de aceasta, Ioan a mers la Antipatul, unde a dat pe față nedreapta judecată și mustrându-l că a osândit la moarte pe nevinovatul tânăr, necercetând bine pricina. Iar Procliania a grăit și asupra sfântului, cum că acest amăgitor a învățat pe fiul ei la această răutate. Auzind aceasta Antipatul, a poruncit ca în același sac cosându-l și pe Sfântul Apostol cu Sosipatru și cu felurite de jivini, să-i înece. Iar sfântul s-a rugat, și îndată s-a cutremurat pământul. Și mâna Antipatului, aceea cu care a arătat asupra sfântului, s-a uscat. Iar Proclianei i s-au uscat amândouă mâinile și ochii i s-au întors.

Văzând acestea, judecătorul s-a spăimântat foarte tare și toți cei ce erau acolo au căzut la pământ de frică. Și a rugat pe Ioan să-l miluiască pe el și să-i tămăduiască mâna cea uscată. Iar Ioan, învățându-l despre dreapta judecată și despre credința cea în Hristos, l-a tămăduit și l-a botezat în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh. Și așa s-a mântuit de ispită și de moarte nevinovatul Sosipatru, iar judecătorul a cunoscut pe adevăratul Dumnezeu.

De frica aceea Procliana a fugit la casa sa, având asupra sa pedepsirea lui Dumnezeu. Iar apostolul luând pe Sosipatru, au mers împreună la casa ei. Însă Sosipatru nu vrea să meargă la mama sa. Dar Ioan îl învăța să nu fie rău, încredințându-l că de acum nu va mai auzi de la mama sa nici o fărădelege pentru că s-a înțelepțit, care lucru s-a și întâmplat. Când au intrat în casa ei apostolul cu Sosipatru, Procliania a căzut îndată la picioarele apostolului, mărturisindu-se cu plângere și căindu-se de toate greșelile. Și tămăduind-o de durere și învățând-o la credință și la curăție, apostolul a botezat-o cu toată casa ei. Și așa înțelepțindu-se Procliania, și-a petrecut zilele sale în mare pocăință.

În aceea vreme a fost ucis împăratul Domițian († 96), iar după dânsul a luat scaunul Romei Nerva (96-98), om foarte bun. Acesta a eliberat pe toți cei ce erau sub pedepse. Atunci Ioan, eliberându-se din surghiunie, a socotit deocamdată să se întoarcă la Efes, că mai pe tot poporul cel ce era în Patmos îl întorsese la Hristos.

Înștiințându-se creștinii cei din Patmos de un așa gând, l-au rugat să nu-i părăsească pe ei pentru totdeauna desăvârșit. Apoi, dacă sfântul n-a vrut să rămână cu dânșii, ci a dorit să se întoarcă la Efes, atunci l-au rugat pe el ca măcar Evanghelia pe care el a scris-o acolo să le-o lase lor, întru pomenirea învățăturii sale. Căci odinioară, poruncind post pentru toți, a luat cu sine pe ucenicul său Prohor și a ieșit din cetate ca la cinci stadii, și s-a suit într-un munte înalt, unde trei zile a petrecut în rugăciune. Iar după acele trei zile, s-a făcut tunet mare și fulgere și s-a cutremurat muntele. Iar Prohor a căzut la pământ de frică. Ioan, întorcându-se la dânsul, l-a ridicat și l-a pus de-a dreapta sa și i-a zis: „Să scrii cele ce vei auzi din gura mea”. Și iar ridicându-și ochii spre cer, s-a rugat și după rugăciune a început a grăi „La început era Cuvântul” și celelalte. Iar ucenicul, cu luare-aminte, a scris toate cele ce a auzit din gura lui. Și a scris sfânta Evanghelie, pe care iar a poruncit Prohor să o scrie, din nou pogorându-se din munte, și a vrut ca pe cea scrisă din nou să o lase creștinilor în Patmos după mintea lor, iar pe cea dintâi a ținut-o la sine. În același ostrov a scris sfântul Ioan cu mâna sa și Apocalipsa, pentru că postind în munte câteva zile, a văzut negrăitele descoperiri ale lui Dumnezeu, și prin scrisoare le-a dat pe acelea credincioșilor.

Mai înainte de plecarea sa din ostrovul acela, a înconjurat cetățile și satele cele dimprejur întărind pe frați în credință. Și i s-a întâmplat lui a fi într-un sat, în care un jertfitor al lui Zeus, anume Euharis, avea un fiu orb, care de mult dorea să vadă pe Ioan. Deci, auzind de Ioan că a venit în satul lor, a alergat la dânsul, rugându-l pe el ca venind în casa lui, să-i tămăduiască fiul. Iar Ioan, văzând că are să câștige suflete omenești, a mers în casa jertfitorului și a zis fiului celui orb: „În numele Domnului meu Iisus Hristos, vezi!”. Și îndată a văzut. Auzind aceasta Euharis, a crezut în Hristos și s-a botezat cu fiul său.

În toate cetățile acelui ostrov sfântul Ioan a așezat bine sfintele biserici, punându-le lor episcopi și preoți, și învățându-i pe ei cu îndestulare, i-a mulțumit pe toți și s-a întors la Efes. Și l-au pe-trecut pe el credincioșii cu plângere și cu tânguire multă, nevrând să se lipsească de un soare ca acela, care cu învățătura sa a luminat țara lor. Iar el, intrând în corabie și dându-le pace tuturor, s-a dus în căsuța sa. Apoi ajungând el la Efes, l-au întâmpinat credincioșii cu negrăită bucurie, strigând și zicând: „Bine este cuvântat cel ce vine întru numele Domnului” și l-au primit cu cinste. Și aici petrecând n-a încetat niciodată lucrul, învățând totdeauna poporul și povățuindu-l la calea mântuirii.

Încă nu se cuvine a tăcea și pe aceasta, pe care ne-o mărturisește Clement Alexandrinul († 215). Apostolul, pe când umbla în Asia prin cetăți, a văzut odinioară un tânăr pornit din fire a face binele, pe care luându-l l-a învățat și l-a botezat. Apoi, vrând să se ducă de acolo în altă parte la propovăduirea Evangheliei, înaintea tuturor a încredințat pe tânărul acela episcopului acelei cetăți, ca să-l învețe pe el la tot lucrul bun. Iar episcopul luând pe tânăr, l-a învățat pe el Sfânta Scriptură. Dar nu se îngrijea de dânsul, așa precum îi era datoria, nici nu-i da o învățătură că aceea care se cuvine tinerilor, ci l-a lăsat în voia lui și după puțină vreme a început tânărul a viețui rău, a se îmbăta și a fura.

Apoi s-a apucat de tovărășie cu tâlharii, care luându-l, l-au dus în pustie și suindu-l în munte, l-au făcut căpitan al bandei lor și făceau război cu puterea la drumul mare. Iar după câtăva vreme, întorcându-se Ioan, a venit în cetatea aceea și auzind de tânăr că s-a îndărătnicit și s-a făcut tâlhar, a zis către episcop: „Să-mi dai amanetul pe care ți l-am lăsat spre pază, ca în niște mâini credincioase. Să-mi aduci tânărul pe care înaintea tuturor ți l-am încredințat ca să-l înveți frica lui Dumnezeu”. Iar episcopul a zis cu plângere: „A pierit tânărul, a murit cu sufletul, iar cu trupul face tâlhărie pe la drumuri”. Iar Ioan a zis episcopului: „Oare așa se cădea ție să păzești sufletul fratelui tău? Să-mi dai un cal și un om ca să mă ducă să-l caut pe acela pe care tu l-ai pierdut”. Și plecând, când a sosit Ioan la tâlhari, i-a rugat pe ei ca să-l aducă la căpitanul lor. Și-l duseră. Văzând tânărul pe Sfântul Ioan s-a rușinat și, sculându-se, fugea în pustie. Iar Ioan, uitându-și bătrânețile sale, alerga după dânsul strigând: „Întoarce-te fiul meu la părintele tău, și nu te deznădăjdui de greșala ta, primesc eu păcatele tale asupra mea. Deci, stai și mă așteaptă, că Domnul m-a trimis la tine”.

Apoi întorcându-se tânărul, cu cutremur și cu rușine mare, a căzut la picioarele sfântului, neîndrăznind a căuta la fața lui. Iar Ioan arătându-i părintească dragoste, l-a cuprins pe el, sărutându-l și luându-l l-a dus cu bucurie în cetate, căci a aflat oaia cea pierdută.

Apoi l-a învățat pe el mult, povățuindu-l la pocăință, în care bine ostenindu-se tânărul, a plăcut lui Dumnezeu. Și câștigând iertare de greșelile sale, s-a mutat cu pace la Domnul.

În aceeași vreme era un creștin, care ajunsese în mare sărăcie, și neavând cu ce să plătească datoria datornicilor săi, s-a hotărât din prea mare neliniște să se sinucidă, rugind pe un ferme-cător evreu să-i dea să bea ceva de moarte. Acela, ca un vrăjmaș al creștinilor și prieten al diavolilor, i-a dat acea băutură aducătoare de moarte. Iar creștinul, luând de la dânsul otrava purtătoare de moarte, a mers la casa lui, dar sta la îndoială și se temea, neștiind ce să facă. Mai pe urmă, însemnând cu crucea paharul, l-a băut, dar nimic nu s-a vătămat din dânsul, pentru că semnul Crucii a luat din pahar toată otrava. Atunci se mira mult în sine că e sănătos și nu simte nici o durere. Însă, neputând suferi supărările de la datornici, iar a mers la evreul acela ca să-i dea o otravă mai puternică, pe care luând-o, a mers la casa lui. Gândindu-se mult, iar a făcut semnul sfintei Cruci asupra paharului aceluia și l-a băut, dar nimic n-a pătimit. Și iar a alergat la evreu, arătându-i-se lui sănătos și ocă-rîndu-l că este neiscusit în meșteșugul său.

Iar evreul, cutremurându-se, l-a întrebat ce făcea când o bea El îi zise: „Nimic altceva decât numai cu sfânta Cruce am însemnat paharul”. Atunci evreul a cunoscut că puterea sfintei Cruci alungă moartea, însă vrând să afle adevărul, a dat din aceeași otravă unui câine, care bând din ea îndată a murit înaintea lui.

Văzând aceasta evreul a alergat la Apostolul cu acel creștin, spunându-i cele ce li s-au întâmplat lor. Sfântul l-a învățat pe evreu să creadă în Hristos și l-a botezat. Iar creștinului celui sărac i-a poruncit să aducă o sarcină de fin, pe care Apostolul cu semnul Crucii și cu rugăciunea prefăcu în aur fânul, poruncindu-i ca din acel aur să-și plătească datoriile sale la cămătar, iar cu restul să-și hrănească pe cei ai casei lui. Apoi s-a dus apostolul la Efes, și petrecea în casa lui Domnos, unde a adus o mare mulțime la Hristos și a făcut nenumărate minuni.

Împlinindu-se toți anii lui o sută și câțiva, a ieșit din casa lui Domnos cu cei șapte ucenici ai săi și, mergând la un loc oarecare, le-a poruncit să șadă acolo. Și era spre ziuă. Iar el, ducându-se ca la o aruncătură de piatră, s-a rugat. După aceea, săpând ucenicii un mormânt în chipul Crucii de lungimea staturei sale, precum le-a poruncit, a zis lui Prohor să meargă la Ierusalim și acolo să petreacă până la sfârșitul său. Învățându-și ucenicii și sărutându-i le-a zis: „Trăgând pământul, mama mea, acoperiți-mă”. Și l-au sărutat ucenicii, acoperindu-l până la genunchi. El iar sărutându-i pe ei l-au acoperit până la grumaji, și a pus pe fața lui o basma, și așa l-au sărutat, plângând foarte tare, apoi l-au acoperit cu totul.

Auzind de aceasta frații din cetate au venit și, dezgropând mormântul, n-au aflat nimic. Plâns-au foarte mult și rugându-se s-au întors în cetate. Apoi, în tot anul, din mormântul lui se arăta praf subțire, în opt zile ale lunii mai, și tămăduiri bolnavilor se dau cu rugăciunea Sfântului Apostol Ioan spre cinstea lui Dumnezeu, celui în Treime lăudat în vecii vecilor. Amin.

Despre anii câți a viețuit sfântul Apostol Ioan nu se știe exact. Unii scriu că a trăit 120 ani, iar alții zic 105 și șapte luni; se știe însă că a trăit mai mult de o sută de ani.