Cele datorate lui Dumnezeu nu trebuie amestecate cu cele lumești

Reflecții

Cele datorate lui Dumnezeu nu trebuie amestecate cu cele lumești

    • asin
      Cele datorate lui Dumnezeu nu trebuie amestecate cu cele lumești / Foto: Oana Nechifor

      Cele datorate lui Dumnezeu nu trebuie amestecate cu cele lumești / Foto: Oana Nechifor

Legea dumnezeiască nu trebuie amestecată în jocurile viclene ale politicii, finanțelor și afacerilor, fiindcă jertfa lui Dumnezeu este în primul rând „duhul umilit și inima smerită” și abia apoi, indirect, are de-a face cu cele materiale.

În vremea aceea au ținut sfat fariseii ca să-L prindă pe Iisus în cuvânt. Și au trimis la El pe ucenicii lor, împreună cu irodianii, zicând: Învățătorule, știm că ești Omul adevărului și întru adevăr înveți calea lui Dumnezeu și nu-Ți pasă de nimeni, pentru că nu cauți la fața oamenilor. Spune-ne, deci, nouă: Ce Ți se pare? Se cuvine să dăm dajdie cezarului sau nu? Iar Iisus, cunoscând vicleșugul lor, le-a răspuns: Ce Mă ispitiți, fățarnicilor? Arătați-Mi banul de dajdie. Iar ei I-au adus un dinar. Iisus le-a zis: Al cui e chipul acesta și inscripția de pe el? Răspuns-au ei: Ale cezarului. Atunci a zis lor: Dați, deci cezarului cele ce sunt ale cezarului și lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu. Auzind acestea, s-au minunat și, lăsându-L, s-au dus. (Matei 22, 15-22) (Sâmbătă în săptămâna a 13-a după Rusalii)

Domnul Hristos devenise incomod pentru farisei, saduchei și alte grupări religioase tradiționale din Țara Sfântă, datorită mesajului Său în care, în numele lui Dumnezeu și al Împărăției Sale, nu cruța comportamentele eronate. Evanghelistul Matei notează că fariseii au făcut un sfat pentru a pune la cale o capcană pentru Iisus. Nu era vorba despre o prindere efectivă, cu soldați și gărzi, la care au ajuns în cele din urmă epuizând așa-numitele soluțiile pașnice de a-L elimina. Deocamdată încercau o prindere „în cuvânt”, o capcană logică sau filozofică. Dacă reușeau, ar fi împrăștiat în toată Iudeea vorbe despre faptul că Iisus ar incita la ură față de romani sau față de conducătorii templului, ori că ar fi spus vreo blasfemie sau vreun cuvânt împotriva Legii și a tradițiilor. Capcana întinsă de ei, din cele ce ni se relatează în Evanghelie, consta în asocierea cu o tradiție evreiască, anume plata impozitului către templu, a situației politice și financiare a vremii. 

Peste tot în lumea antică locuitorii unei țări plăteau impozit către conducătorul lor, fie că era rege, împărat, prinț ori o conducere colectivă. Plata impozitului se făcea potrivit unei hotărâri sau unei legi. Această rânduială avea o iimplicație simbolică: plătitorul făcea astfel dovadă că e supus regelui respectiv, fiind astfel protejat de regele care asigura, cel puțin teoretic, pacea. În cazul de față, iudeii nu mai plăteau impozit către un rege local, așa cum se întâmpla cu galileenii sau evreii situați pe partea răsăriteană a râului Iordan. După moartea lui Irod cel mare, Iudeea împreună cu Ierusalimul și-au pierdut autonomia, fiind transformate într-o provincie romană, condusă de un guvernator care era reprezentantul împăratului sau al „Cezarului” așa cum e numit în Scriptură. În realitate era vorba de urmașul lui Cezar, anume Octavian Augustus. La momentul acela, guvernator era Pilat, iar el percepea taxele prin intermediul armatei romane și a vameșilor localnici din fiecare oraș sau sat. Locuitorii plăteau în bani acest impozit. Moneda oficială era cea romană, care avea inscripționate pe ea numele împăratului, precum și chipul lui. Această situație era privită de credincioșii radicali drept o blasfemie. Ea contrazicea porunca a doua din Decalog, anume „Să nu-ți faci chip cioplit”, precum și încă o lege mozaică prin care se interzicea relațiile cu străinii, considerați spurcați. Evreii îi numeau în batjocură „câini” pe ocupanții romani și nu aveau de-a face cu ei decât rar. Aici ar fi de amintit că în vremea judecății lui Iisus de către Pilat, mai-marii poporului și mulți iudei nu au intrat în pretoriu, adică în clădirea administrativă și militară romană, ca să nu se spurce.

Capcana întinsă de farisei lui Iisus era următoarea: Îl lingușeau numindu-L „omul adevărului”, care învață calea lui Dumnezeu și nu îi pasă de nimeni pentru că nu caută la fața oamenilor. Desigur, ei nu credeau aceste afirmații, însă ele chiar erau adevărate. După ce au făcut întocmai, L-au întrebat dacă se cuvine evreilor să dea impozit Cezarului sau nu. Dacă Iisus ar fi spus că nu se cuvine să fie plătit impozitul, atunci Îl acuzau de înaltă trădare împotriva împăratului, iar romanii l-ar fi arestat și probabil ar fi urmat condamnarea la moarte. Dacă însă ar fi răspuns că trebuie să fie plătit impozitul, atunci credincioșii radicali ar fi spus despre El că e unealta romanilor, trimisă ca prin cuvinte meșteșugite să distrugă din interior sistemul religios iudaic. 

Domnul, Care este Cuvântul dumnezeiesc întrupat, știa foarte bine ce capcană Îi era pregătită în cuvinte omenești, încât S-a comportat exact așa cum fusese lăudat de către farisei: în primul rând le-a arătat că e Învățător pentru că le dă soluția înțeleaptă, dincolo de orice închipuire a lor. După aceea, le-a arătat că e omul adevărului și că învață calea lui Dumnezeu, solicitându-le să Îi arate care e banul cerut pentru impozit. Atunci fariseii i-au arătat un dinar cu chipul împăratului și cu inscripția. Le-a demonstrat și faptul că nu se uită la fața omului și nu îi pasă de nimic, așa cum ei afirmaseră, întrebându-i cine e reprezentat pe monedă. Pentru El, împăratul roman era o persoană ca oricare alta. După explicația fariseilor, Domnul Hristos Și-a arătat cum nu se poate mai bine înțelepciunea care urmează calea lui Dumnezeu. El chiar nu amestecă treburile omenești cu respectarea legii, ci răspunde răspicat: „Dați deci Cezarului cele ce sunt ale Cezarului”, afirmând prin aceasta că valorile materiale sunt ale stăpânirii care le-a dat putere de valoare, „iar lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu”, afirmând totodată necesitatea respectării dreptății și supușenia față de Legea dumnezeiască. Fariseii au acționat exact ca niște învățăcei fermecați de răspunsul unui mare înțelept, deci L-au recunoscut fără să vrea pe Domnul ca Învățător: s-au minunat și lăsându-L, s-au dus. 

Această întâmplare cu banul de dajdie a rămas în istoria omenirii, până azi, o învățătură despre faptul că legea dumnezeiască nu trebuie amestecată în jocurile viclene ale politicii, finanțelor și afacerilor, fiindcă jertfa lui Dumnezeu este în primul rând „duhul umilit și inima smerită” și abia apoi, indirect, are de-a face cu cele materiale.

Citește despre: