Zis-a Domnul: Nu te teme, tumă mică, pentru că Tatăl vostru a binevoit să vă dea vouă împărăția. Vindeţi averile voastre şi daţi milostenie; faceţi-vă pungi care nu se învechesc, comoară neîmpuţinată în ceruri, unde fur nu se apropie, nici molie nu o strică. Căci unde este comoara voastră, acolo este inima voastră. Să fie mijloacele voastre încinse şi făcliile voastre aprinse. Şi voi fiţi asemenea oamenilor care aşteaptă pe stăpânul lor când se întoarce de la nuntă, ca, venind, şi bătând, îndată să-i deschidă. Fericite sunt slugile acelea pe care, venind, stăpânul le va afla priveghind. Adevărat zic vouă că se va încinge şi le va pune la masă şi, apropiindu-se le va sluji. Fie că va veni la straja a doua, fie că va veni la straja a treia, şi le va găsi aşa, fericite sunt acelea. Iar aceasta să ştiţi că, de ar şti stăpânul casei în care ceas vine furul, ar veghea şi n-ar lăsa să i se spargă casa. Deci şi voi fiţi gata, că în ceasul în care nu gândiţi Fiul Omului va veni. (Luca 12, 32-40) (Sâmbătă în săptămâna a 28-a după Rusalii)

Deseori creștinii se întreabă când anume va veni sfârșitul vremurilor, atât de mult vestit de-a lungul generațiilor, mereu împins înainte și mereu așteptat ca gata-gata să se întâmple. De-a lungul celor două milenii de creștinism nu o dată au existat grupări care, considerând că sfârșitul lumii e iminent, și-au vândut averile, au îmbrăcat haine albe, s-au urcat pe un munte și de acolo așteptau să vină Iisus Hristos pe norii cerului, la data apreciată de ei. Cel mai cunoscut exemplu de acest gen s-a întâmplat în 22 octombrie 1844, când adepții unui predicator numit William Miller au trăit dezamăgirea vieții fiindcă cerurile nu s-au deschis așa cum așteptau.

În Evanghelia acestei zile, Domnul îi îndeamnă pe interlocutorii de atunci și de azi la vinderea averilor și împlinirea actelor de milostenie, totul pentru a-și face „traiste care nu se învechesc”. Îndeamnă către a da din cele posedate în prezent, pentru a moșteni cele viitoare. Dar îndemnul Său e departe de a ne duce la ideea radicală că trebuie să ne debarasăm de toate. E drept că altădată a îndemnat pe un tânăr bogat și virtuos să își vândă averea, să o dea săracilor și să-i urmeze Lui (Matei 19, 21) pentru a fi desăvârșit. La aceasta se referă Mântuitorul, atunci când ne recomandă viața cu totul lipsită de griji, aceea a sărăciei de bună voie, unul dintre voturile călugărești. Dar ceea, ce îndeamnă e o recomandare și nicidecum o poruncă. „Dacă dorești să fii desăvârșit”, accentua atunci Domnul. Și spune că e greu să intre un bogat în Împărăția cerurilor, dar ceea ce e cu neputință la oameni, e cu putință la Dumnezeu. Prin urmare, Iisus recomandă la abandonarea grijilor care înseamnă preocuparea excesivă pentru proprietăți, averi, case, statut social, poziție în ierarhia locală. Dar știe foarte bine că doar puțini sunt chemați să poată ajunge la o asemenea detașare de lume.

Din pericopa evanghelică a acestei sâmbete e de învățat, concret, faptul că prin milostenie câștigăm „pungi care nu se învechesc”, „comoară în cer”, acolo unde trebui să fie inima noastră. E de amintit aici povestirea despre Sfântul Apostol Toma care s-a dus în India și a răspuns cererii unui maharajah de a-i construi un palat minunat, numai că sfântul, în loc să construiască, a împărțit săracilor averea primită de la rege. Aflând comanditarul de această risipă, l-a pedepsit pe Sfântul Toma aruncându-l în închisoare. Dar noaptea, a avut o vedenie dumnezeiască în care a înțeles ce palate și ce bogății posedă el, fără să știe, în Împărăția cerurilor. Desigur, povestirea e mai degrabă o legendă pioasă, dar înțelesul ei e pilduitor. Nimeni făcând milostenie nu câștigă averi materiale în lumea cealaltă. Dar câștigă corespondentele averilor în valori duhovnicești.

Mai e de învățat din cuvintele Domnului, cuprinse în această pericopă, că e bine să fim mereu „cu mijloacele încinse” și „cu făcliile aprinse”. Acestea erau carateristici ale celui pregătit să se pornească la drum, ceea ce sugerează că trebuie să fim pregătiți oricând, fie zi sau noapte, de întâlnirea cu Hristos, Care ne va cere socoteală de viața noastră. Mai concret, Iisus chiar afirmă că trebuie să fim ca slugile ce așteaptă să se întoarcă stăpânul, în miezul nopții, de la o nuntă. Deși acestea nu știu când va veni, poate numai spre dimineață, ele trebuie să fie vigilente oricând. În săptămâna dinaintea Paștilor se cântă în biserici un imn cu această temă: „Iată Mirele vine în miezul nopții și fericită este sluga ce va fi găsită priveghind...”.

Privegherea echivalează cu atenția continuă a credinciosului doritor să împlinească Domnului, care nu se lasă pradă ispitelor și păcatelor. În limbaj teologic, această stare a omului se numește „trezvie”, adică starea de a fi treaz, vigilent. Cel treaz se poate păzi de hoțul venit să îi prade casa, în schimb, cel care doarme va rămâne păgubit. Hoțul este simbolul diavolului care fură toată bogăția duhovnicească a celui care dormitează. E de ținut cont că respectarea postului și a tuturor rânduielilor bisericești rămâne fără folos dacă suntem răi cu cel de lângă noi. Astfel se prezintă starea de dormitare duhovnicească. Chiar dacă nu este un „somn adânc” al duhului, totuși neclaritatea vieții, adică trezvia ce pălește, duce la pierderea plății ostenelii. Îndemnul de a fi gata echivalează, în limbaj creștin, cu recomandarea de a fi constanți în viață și în tot ceea ce facem.