În vremea aceea a venit Iisus în Betsaida. Și au adus la El un orb și L-au rugat să Se atingă de el. Și, luând pe orb de mână, l-a scos afară din sat și, scuipând în ochii lui și punându-Și mâinile peste el, l-a întrebat dacă vede ceva. Și el, ridicându-și ochii, a zis: Zăresc oamenii; îi văd ca pe niște copaci umblând. După aceea, El a pus iarăși mâinile pe ochii lui și l-a făcut să vadă, și acesta s-a îndreptat și a văzut din nou limpede pe toți. Apoi l-a trimis la casa lui, zicându-i: Să nu intri în sat, nici să spui cuiva din sat. (Marcu 8, 22-26) (Marți în săptămâna a 30-a după Rusalii)

Minunea vindecării orbului din Betsaida se întâmplă imediat după ce Domnul, cerându-i-se semne de către farisei, a dezaprobat săvârșirea de miracole la comandă. Nu o dată Iisus a refuzat să Se lase ispitit. A prezenta dovezi pentru calitatea Sa de „profet”, de „trimis al lui Dumnezeu” sau de orice altfel de persoană asociată cu divinitatea, nu e specific Mântuitorului Care a venit în lume nu ca să confirme, ci să vindece, să învețe și să mântuiască, dar nu pe cei bântuiți de necredință și îndoială. Se comportă prin urmare altfel decât ne-am aștepta noi, care avem nevoie mereu de asigurări, adeverințe, confirmări de tot felul. Iar de aici este de înțeles că Dumnezeu nu răspunde celor ce Îl provoacă cu exclamații de tipul: „Dacă exiști cu adevărat, fă cutare lucru!”. Nu e de mirare că o asemenea atitudine în legătură cu Dumnezeu confirmă, pentru cel necredincios, tocmai ceea ce el „crede” în necredința lui, anume că Dumnezeu nu există. Și chiar așa e, în definitiv, pentru mintea celui care nu lasă loc tainei.

Vindecarea povestită în cele cinci versete ale Evangheliei acestei zile de marți e diferită față de altele, fiindcă are loc în două etape. Mai întâi orbul e vindecat „pe jumătate” și nu în văzul lumii, ci e scos mai întâi de toate din sat. Ni se lasă impresia că puterea vindecătoare a lui Iisus ar fi scăzut, că El nu ar mai fi în stare să performeze un act pe care altădată l-a făcut cu ușurință. Abia după ce află de la cel neputincios că vede, dar nu normal, ci ca și cum oamenii ar fi un fel de copaci umblători, Domnul insistă punându-Și mâinile peste el și, de această dată, îl tămăduiește cu desăvârșire. Astfel de vindecări după încercări repetate mai există în Scripturi. Prorocul Elisei, încercând să învieze pe fiul șunamitencei (IV Regi, cap. 4), reușește abia după a treia încercare, de parcă Dumnezeu, Care-i dăduse puterea, S-ar lăsa rugat cu insistență. Într-o măsură similară par să stea lucrurile și în acest capitol al Evangheliei după Marcu. O explicație însă pentru această vindecare „în doi pași” poate să se lămurească în amănuntul scoaterii orbului din sat, înainte de vindecare. Nu posibila necredință a orbului pare a fi impedimentul, ci mai degrabă aceea a ucenicilor Săi, care în Evanghelia zilei precedente își făceau griji că nu aveau pâine, ei care asistaseră la două înmulțiri miraculoase a hranei pentru mulțimi nenumărate. Însă această ipoteză nu este neapărat o explicație, ci o încercare de înțelegere a felului cum stau lucrurile.

Evanghelia se încheie cu altă întâmplare de neînțeles. După vindecare, Domnul l-a trimis pe orbul vindecat să se întoarcă în casa sa, dar fără a intra prin sat și fără a spune cuiva din sat despre vindecare. Lucrul acesta era oarecum imposibil. Cu siguranță acela nu locuia în afara satului, mai ales că un orb are nevoie de sprijin. Și mai mult decât atâta, chiar dacă el nu ar fi vestit prin sat despre propria-i vindecare, lucrurile s-ar fi observat de la sine. Un orb care deodată vede și nu mai are nevoie de ajutor, mai ales într-un sat mic, e imposibil să rămână nebăgat în seamă. Ba chiar la începutul pericopei se relatează că tocmai sătenii L-au rugat pe Domnul să-l vindece. Iar atunci solicitarea lui Iisus ca cel vindecat să țină întâmplarea sub tăcere pare imposibilă sau absurdă. Starea de fapt însă are un sens, dacă e asociată cu Evanghelia zilei anterioare. Acolo fariseii Îi ceruseră semn lui Iisus, iar El a refuzat să răspundă capriciului lor. Astfel, Domnul voia ca minunea întâmplată să nu fie motiv de „confirmare” a Sa în fața necredincioșilor, ci să rămână ceea ce până la urmă vindecarea este, un act de binefacere de sorginte dumnezeiască. De fapt, această confirmare a originii Sale divine, Domnul o avea deja. În versetele următoare, care nu se mai cuprind în pericopa acestei zile, El află din gurile ucenicilor Săi că poporul Îl considera a fi un proroc, fie Ioan Botezătorul înviat, fie Ilie întors din cer. Însă nu Îl vedeau ca Mesia, Fiul lui Dumnezeu. Iar pentru ca poporul să ajungă la o asemenea înțelegere, Mântuitorul nu are nevoie de spectacol sau faimă de mare vindecător, ci de ajungerea Cuvântului la inimile oamenilor. Prin urmare, în multe momente, mai ales de la începutul misiunii Sale pământești, Iisus poruncește celor vindecați să nu Îi facă „publicitate”, ci mulțumind lui Dumnezeu să își continue viața în pace și credință. Ceea ce este, cu siguranță, valabil și în ziua de azi. Nu minunile sporesc credința omului, ci încrederea în cuvântul mântuitor și puterea Evangheliei de a îndrepta viața fiecăruia.