Despre sensul adânc al învierii și al vieții veșnice
Cei care au trăit cu credința în El, chiar după moarte rămân totuși vii, fiindcă tocmai credința în Dumnezeu Cel veșnic îi face să nu fie morți de-a pururea. Această explicație are o importanță foarte mare și pentru noi, cei de azi, fiindcă numărul celor blocați în religia consumerismului, materialismului și plăcerilor de moment crește alarmant, deși viața oricât de îndestulătoare ar fi și oricât s-ar putea prelungi artificial, tot cu moartea se sfârșește.
În vremea aceea au venit la Iisus unii dintre saduchei, care zic că nu este înviere, L-au întrebat zicând: Învăţătorule, Moise a scris pentru noi: Dacă moare fratele cuiva, având femeie, şi el n-a avut copii, să ia fratele lui pe femeie şi să ridice urmaş fratelui său. Erau deci şapte fraţi. Şi cel dintâi, luându-şi femeie, a murit fără de copii. Şi a luat-o al doilea, şi a murit şi el fără copii. A luat-o şi al treilea; şi tot aşa toţi şapte n-au lăsat copii şi au murit. La urmă a murit şi femeia. Deci femeia, la înviere, a căruia dintre ei va fi soţie, căci toţi şapte au avut-o de soţie? Şi le-a zis lor Iisus: Fiii veacului acestuia se însoară şi se mărită; iar cei ce se vor învrednici să dobândească veacul acela şi învierea cea din morţi, nici nu se însoară, nici nu se mărită. Căci nici să moară nu mai pot, căci sunt la fel cu îngerii şi sunt fii ai lui Dumnezeu, fiind fii ai învierii. Iar că morţii înviază a arătat chiar Moise la rug, când numeşte Domn pe Dumnezeul lui Avraam, şi Dumnezeul lui Isaac, şi Dumnezeul lui Iacov. Dumnezeu deci nu este Dumnezeu al morţilor, ci al viilor, căci toţi trăiesc în El. Iar unii dintre cărturari, răspunzând, au zis: Învăţătorule, bine ai zis. Şi nu mai cutezau să-L întrebe nimic. Iar El i-a întrebat: Cum se zice, dar, că Hristos este Fiul lui David? Căci însuşi David spune în Cartea Psalmilor: „Zis-a Domnul Domnului meu: Şezi de-a dreapta Mea, Până ce voi pune pe vrăjmaşii Tăi aşternut picioarelor Tale”. Deci David Îl numeşte Domn; şi cum este fiu al lui? (Luca 20, 27-44) (Luni în săptămâna a 29-a după Rusalii)
Venirea Domnului la templul din Ierusalim, în preajma praznicului Paștilor iudaice, a produs neliniște în rândul tuturor grupărilor din elita evreiască. Critica sa dură cu privire la transformarea sanctuarului, din „casă de rugăciune” în „peșteră de tâlhari” a avut un mare ecou, mai că erau de față mulți pelerini. Efectul cuvintelor Sale cu siguranță a fost unul neplăcut pentru cei ce erau obișnuiți cu felul în care funcționau lucrurile. De aceea, după ce primii dintre cei trimiși să-L întrebe „cu ce putere face acestea” au fost rușinați cu o contra-întrebare ce-i arăta neînțelepți, a venit rândul cărturarilor și clericilor de rang înalt ca să încerce să-L provoace pe Iisus printr-o întrebare-capcană cu privire la obligația de a plăti impozit unei conduceri străine, dar și pe aceștia Domnul i-a rușinat, spunându-le răspicat să nu mai amestece rânduielile divine cu cele de ordin lumesc (a se vedea pericopa evanghelică din vinerea precedentă). Nu mult după aceasta, a venit rândul membrilor altei grupări politico-religioase, anume saducheii, să-și trimită iscoditorii. Aceștia erau mai puțini la număr decât pioșii farisei, dar mai pragmatici și mai productivi economic, unde dețineau controlul. Nu agreau discuțiile care tematizau spiritualitatea, viața de apoi sau raiui și iadul ca realități ale vieții de după moarte. Evanghelistul menționează că, spre deosebire de farisei, aceștia nu credeau în învierea trupurilor la sfârșitul vremurilor. Și tocmai în legătură cu această necredință a lor au venit cu o „speță” de ordin religios, dorind să-L dovedească pe Iisus ca neînțelept și necunoscător al Scripturilor.
Exemplul lor fantezist pornea de la o lege evreiască numită „căsătoria de levirat”. Potrivit acesteia, dacă un bărbat murea fără să aibă copii, fratele lui era obligat de legea lui Moise să o ia de soție văduva rămasă singură, dar copiii rezultați din căsnicia lor nu erau fiii legali ai fratelui viu, ci ai celui defunct. Această lege avea ca scop să prevină stingerea unui neam, ceea ce în mentalitatea evreiască era sinonimă cu ștergerea din Cartea Vieții, din amintirea nu numai a oamenilor, ci, totodată, și a lui Dumnezeu Însuși. Înșiruirile genealogice din Biblie atestă cât de importantă era la evrei cunoașterea obârșiei neamului. Ele dovedeau apartenența la un neam și o tradiție, o legătură cu părinții trecuți în lumea cealaltă. În acest context, exercițiul de imaginație al saducheilor pornea de la un bărbat care, murind, și-a lăsat soția văduvă iar aceasta a fost luată de fratele său, care la rândul său a murit. Până aici speța nu e chiar o noutate. Ea s-a întâmplat în Vechiul Testament cu primii doi băieți ai lui Iuda, anume Ir și Onan care au murit amândoi lăsând pe o femeie numită Tamara fără copii (Facere 38). Însă în cazul din Vechiul Testament lucrurile au luat de aici o întorsătură ciudată, despre care nu e cazul să insistăm aici. În exemplul expus de saduchei Mântuitorului, povestea continua și cu ceilalți cosângeni ai defunctului, toți cei șapte frați murind fără a avea copii. Ei întrebau cu viclenie cui va aparține soția văduvă la Judecata de Apoi. Tehnic vorbind, răspunsul era că aceluia dintâi dintre ei. Dar nu era „înțelepciunea” acestei chestiuni juridice mozaice. Saducheii oricum nu credeau în înviere și Judecata de Apoi, ci doar se foloseau de Scripturi într-un sens sectar. Adică, nu pentru a-și căuta din ele mântuirea, ci pentru a-și susține într-un fel sau altul propriile interese. Așa se întâmplă adesea cu mulți cunoscători ai Sfintelor Scripturi până în zilele noastre și nu neapărat numai la sectari, ci și la cei de o credință cu noi. De exemplu, cei cărora nu le place postul găsesc versetul „Nu ceea ce intră în gură spurcă pe om, ci ceea ce iese din gură” (Matei 15, 11), folosindu-se de cuvintele Mântuitorului nu pentru a se curăța de păcatul vorbei rele, ci pentru a-și argumenta pofta și neputința. Până și expresia „Dați cezarului cele ce sunt ale cezarului și lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu” (Matei 22,21; Luca 20, 25) e folosită de unii care doresc separarea vieții religioase de cea publică, dar nu pentru a clarifica lucrurile, așa cum cerea Mântuitorul, ci pentru a minimaliza importanța vieții spirituale în societate.
Întorcându-ne la textul evanghelic al acestei zile, Domnul nu a căzut în cazuistica inutilă a saducheilor. Teoriile și exemplele de tot felul nu ajută la mântuire. Cam acesta este răspunsul lui Iisus, Care totodată le spune în față: „Vă rătăciți neștiind Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu”, în varianta mateiană a aceleiași istorisiri (Matei 22,29). Luca nu mai amintește aceste cuvinte, ci trece direct la explicația Mântuitorului, care e la fel de pătrunzătoare: rânduiala căsniciei aparține veacului acestuia. În viața veșnică, oamenii nu mai trăiesc în sistemul conjugal, care are sens numai pe pământ, cu scopul de a perpetua neamul prin nașterea de prunci și acela de a legiui legătura dintre bărbat și femeie. În veșnicie însă, nemaiexistând nașterea de prunci, dispare și nevoia de relații între oameni bazate pe diferențele naturale dintre bărbați și femei. Oamenii înviați sunt ca îngerii din ceruri, sunt între ei frați și surori. Scopul lor e contemplarea lui Dumnezeu și înaintarea în cunoașterea duhovnicească. E destul de greu de înțeles pentru noi, cei din lume, modul de viață pe care o să-l avem în veșnicie. Totuși, el e încercat în viața călugărească, monahii și monahiile fiind, prin definiția instituției lor, „cei care au îmbrăcat chipul îngeresc”. Ei caută să nu mai trăiască pentru cele ale lumii, ci pentru a-L înțelege mai bine pe Dumnezeu. Nu înseamnă prin aceasta că un soț și o soție din această lume, regăsindu-se în lumea cealaltă, nu mai au nimic de-a face unul cu altul, ca și cum ar fi divorțat la moarte. Ci doar că legăturile dintre aceștia nu mai urmează aceleași criterii. Trupescul se înduhovnicește, dragostea dintre soți devine și ea duhovnicească și cu totul curată.
Continuându-și explicația cu o seriozitate și o profunzime de Mare Învățător, Domnul demonstrează și realitatea învierii din morți pe care saducheii o contestau. Le spune că expresia „Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac și al lui Iacov”, folosită deseori mai ales de Moise pentru a-și arăta originea credinței (de exemplu la Ieșire 3, 15, când chiar Dumnezeu Se definește astfel înaintea prorocului, în timpul unei vedenii), înseamnă că Dumnezeu Care e veșnic și nemuritor, nu e un Dumnezeu al morților, ci al celor vii. Cei care au trăit cu credința în El, chiar după moarte rămân totuși vii, fiindcă tocmai credința în Dumnezeu Cel veșnic îi face să nu fie morți de-a pururea. Această explicație are o importanță foarte mare și pentru noi, cei de azi, fiindcă numărul celor blocați în religia consumerismului, materialismului și plăcerilor de moment crește alarmant, deși viața oricât de îndestulătoare ar fi și oricât s-ar putea prelungi artificial, tot cu moartea se sfârșește. Însă pentru cei ce cred în Dumnezeu, viața capătă un alt sens, care nu se încheie în alte și alte update-uri care și ele cândva au un sfârșit. Nu încetează în moarte, ci dimpotrivă abia atunci începe mai intens.
La argumentația Domnului au fost martori și cărturarii, adversarii saducheilor. Aceștia ei înșiși fuseseră criticați cu puțin înainte de Iisus, dar auzind cele câte a spus El despre Înviere, L-au lăudat. Dar Hristos nu Se lasă impresionat de cei ce-L măgulesc fiindcă scopul Său nu e să arate „cât de înțelept este”, ci să mântuiască oamenii și să-i aducă la cunoașterea adevărată a lui Dumnezeu. De aceea, El îi provoacă pe toți cu o nouă întrebare pe care o lasă fără răspuns: „Cum se zice, dar, că Hristos este Fiul lui David? Căci însuşi David spune în Cartea Psalmilor: Zis-a Domnul Domnului meu: Şezi de-a dreapta Mea, Până ce voi pune pe vrăjmaşii Tăi aşternut picioarelor Tale (Psalmi 109,1). Deci David Îl numeşte Domn; şi cum este fiu al lui?”. Această întrebare retorică se referă, bineînțeles, la Sine Însuși. El, ca urmaș al lui David, potrivit genealogiilor scrise de Matei și Luca, este totodată și Domn al străbunului Său. Dumnezeu Care S-a întrupat, devenind om, a mântuit în primul rând neamul din care provenea, însă și pe toți ceilalți care au așteptat un mântuitor.
Fidelitatea și trădarea, de la intenție la faptă
Site dezvoltat de DOXOLOGIA MEDIA, Arhiepiscopia Iașilor | © doxologia.ro