În vremea aceea, intrând în templu, Iisus a început să scoată pe cei ce vindeau şi cumpărau în el. Zicându-le: Scris este: „Şi va fi casa Mea casă de rugăciune”; dar voi aţi făcut din ea peşteră de tâlhari. Şi era în fiecare zi în templu şi învăţa. Dar arhiereii şi cărturarii şi fruntaşii poporului căutau să-L piardă. Şi nu găseau ce să-I facă, căci tot poporul se ţinea după El, ascultându-L. (Luca 19, 45-48( (Marți în săptămâna a 28-a după Rusalii)

Scurtul text care se citește în marțea a 28-a după Rusalii face parte din seria de întâmplări asociate cu intrarea în Ierusalim a Domnului Hristos și cinstirea de care S-a bucurat din partea locuitorilor capitalei și a pelerinilor veniți la apropiata sărbătoare a Paștilor iudaice. În următoarele zile, după acest eveniment narat de Evanghelistul Luca, sărbătorit de noi creștinii la Florii, este relatat și faptul că Iisus petrecea ziua prin orașul sfânt, însă înnopta prin satele din apropiere. 

Într-una din aceste zile, Mântuitorul a intrat în templu. Dacă înainte deplângea mândra cetate fiindcă, deși frumoasă, va avea un destin tragic, de această dată Evanghelistul notează că Iisus a rămas neplăcut surprins de ceea ce a văzut acolo. Descrierea însă necesită o atenție sporită. În primul rând este de spus că El nu a ajuns în templul propriu-zis, ci în curțile din jurul acestuia. Templul avea o „curte a preoților” unde puteau intra doar urmașii lui Aaron și cei din seminția lui Levi. Dar Domnul, după cum se știe, este din seminția lui Iuda. Apoi exista, în spatele unor porticuri, „curtea lui Israel”, unde puteau intra toți bărbații israeliți. Femeile și cei din alte popoare nu puteau pătrunde nici măcar aici, ci într-o curte și mai exterioară, numită „curtea neamurilor”. Mai trebuie știut că mulți veneau la templu spre a aduce jertfe pentru diferite pricini: ca mulțumire în general, pentru nașterea primului copil, pentru ispășirea unor păcate, pentru împlinirea unor jurăminte și așa mai departe. Multe jertfe erau sângeroase, adică necesitau sacrificarea unui animal. Uneori era vorba de animale mari, precum vite fără defecte fizice sau cornute mici, precum oi sau capre. Altele erau jertfe mai mici, precum porumbeii sau turturelele care se aduceau ca jertfă, de exemplu, pentru răscumpărarea primului născut de parte bărbătească. Erau și jertfe vegetale, în special ca mulțumire că recolta a fost bună. De obicei, se punea pe altar numai o parte din animalul jertfit, iar restul se împărțea între preotul jertfitor și cel care a adus sacrificiul. Uneori existau jertfe numite „arderi de tot” sau „holocaust”, în acest caz, întregul animal jertfit se ardea. Dar pentru a jertfi așa ceva, era destul de dificilă transportarea unui animal de la o mare distanță, de exemplu dacă cel ce aducea jertfa era evreu din diaspora romană. Cei mai mulți cumpărau animalul de sacrificiu chiar din curtea templului. Așa se face că, venind persoane din cele mai diverse țări, curtea templului devenise loc de cumpărare a animalelor de jertfă, dar și de schimbare de bani. La templu erau aduse spre păstrare și valori mari precum bani, aur, pietre prețioase, fiindcă era cel mai bine păzit loc. Iată, de ce casa de rugăciune a lui Dumnezeu devenise, mai mult sau mai puțin, un centru comercial. Pe bună dreptate se poate spune că pe lângă templu se desfășura un comerț înfloritor.

Explicabil și nu prea. Dacă analizăm motivele acestei evoluții sociale, putem găsi argumente în apărarea acestei situații. Dar ce anume a contestat Domnul Hristos? Ordinea din templu? De ce anume numea templul, în loc de casă de rugăciune, „peșteră de tâlhari”? Nu comerțul corect și motivat a fost contestat de Hristos, ci abuzurile. Nu putem citi printre rânduri care ar fi fost acestea, dar ne putem imagina, de exemplu, că uneori animalul adus la sacrificiu de fapt nu era sacrificat, ci revândut altcuiva, după ce fusese scos pe ușa din dos sau poate că exista un curs neloial la schimbul de bani. Cu siguranță că majoritatea celor veniți acolo erau oameni de bună credință, care se rugau cu adevărat. Așa făcuseră părinții Domnului cel puțin de două ori: când L-au prezentat pe Iisus la templu la patruzeci de zile de la naștere (Luca 2,22) și când L-au pierdut în mulțimea de acolo, la vârsta de 12 ani (Luca 2,42). Ba chiar se mai știe că tot acolo se adunau învățații, deci funcționa în preajma sanctuarului și un fel de școală. După tradiție, Maica Domnului a trăit la templu de la vârsta de trei și până la cincisprezece ani. Așadar, exista pe lângă locașul sfânt și un așezământ asemănător unei mănăstiri de fecioare.

Faptul că Domnul scoate pe cei ce vindeau și cumpărau în curtea templului arată că acolo erau ascunse multe neputințe omenești. Poate că unii pur și simplu prosperau din punct de vedere economic, așadar prin comerț nu mai era în primul rând facilitată nevoia de rugăciune, ci mai degrabă economia. Prin urmare comerțul a ajuns să fie motivat doar formal de rugăciune. Hristos nu condamnă ceea ce e firesc, ci lucrul care îndepărtează pe om de Dumnezeu, mai ales în casa sfințită pentru rugăciune. Și în preajma bisericilor sunt magazine pentru lumânări, icoane și obiecte bisericești. Iar în lăcașurile sfinte mai mari se săvârșesc adesea slujbe cu fast, mai ales la marile sărbători. Tot la biserici se pomenesc la parastase cei adormiți și se împart în numele lor bunătăți alimentare sau alte lucruri. Toate sunt bineplăcute Domnului, dacă ele sunt rânduite spre slava Lui. Nu trebuie uitat că din jertfa creștinului se întrețin locașurile sfinte și slujirea preotului. E însă nevoie de o mare atenție ca nu cumva abuzurile de odinioară, de la templu, să se repete între creștini și să ajungă motiv de sminteală, de aceea e bine ca jertfa și slujba să nu devină motiv de fală. Astfel biserica își păstrează rolul ei de casă de rugăciune adusă lui Dumnezeu.