Zis-a Domnul: Cel ce este credincios în foarte puțin, și în mult este credincios; și cel ce este nedrept în foarte puțin, și în mult este nedrept. Deci dacă n-ați fost credincioși în bogăția nedreaptă, cine vă va încredința pe cea adevărată? Și dacă în ceea ce este străin nu ați fost credincioși, cine vă va da ceea ce este al vostru? Nicio slugă nu poate să slujească la doi stăpâni. Fiindcă sau pe unul va urî și pe celălalt îl va iubi, sau de unul se va ține și pe celălalt îl va disprețui. Nu puteți să slujiți lui Dumnezeu și lui Mamona. Toate acestea le auzeau și fariseii, care erau iubitori de argint, și-L luau în bătaie de joc. Și El le-a zis: Voi sunteți cei ce vă faceți pe voi drepți înaintea oamenilor, dar Dumnezeu cunoaște inimile voastre; căci ceea ce la oameni este înalt, urâciune este înaintea lui Dumnezeu. (Luca 16, 10-15) (Sâmbătă în săptămâna a 31-a după Rusalii)

Cuvântul Domnului Iisus din această pericopă este o concluzie a unei adresări către fariseii și cărturarii care-L acuzau că mănâncă și stă de vorbă cu vameșii și cu păcătoșii. Ca replică la aceasta, Mântuitorul le spune mai multe pilde: a păstorului care a regăsit oaia pierdută, a femeii care a regăsit drahma pierdută, a fiului risipitor și a tatălui primitor (toate în capitolul 15 de la Luca), continuând cu pilda iconomului nedrept, însă înțelept (la începutul capitolului următor). Astfel, ca o concluzie, Domnul transmite un îndemn misterios: „Faceţi-vă prieteni cu bogăţia nedreaptă, ca atunci, când veţi părăsi viaţa, să vă primească ei în corturile cele veşnice” (Luca 16, 9), arătând tocmai că prietenia cu păcătoșii și nedrepții nu înseamnă neapărat „a te face una cu ei” sau cu fărădelegile lor, ci o încercare de a-i dobândi pe aceștia, mai slabi și mai neînvățați, pentru Împărăția lui Dumnezeu.

A fi prieten cu un păcătos nu înseamnă automat să săvârșești păcatul împreună cu el, acesta este mesajul textului evanghelic al sâmbetei a 31-a după Rusalii. Dacă arăți celui păcătos că ești credincios în puțin, îl poți atrage încet-încet către credință. Uneori cei aflați pe alte căi decât cea a lui Dumnezeu, nici nu încearcă să se apropie de El fiindcă ori se simt prea păcătoși, ori nu văd nimic comun în ei și în Dumnezeu. De aceea, pentru a atrage pe cineva la Dumnezeu nu e indicat să i se prezinte deodată și nemijlocit pleiada lui de păcate, urmată apoi de toată Legea dreptății și dificultatea respectării ei, deși poate cel ce se simte misionar în acest caz este și credincios fervent. Însă arătându-i aceluia credința într-un lucru mărunt, de fapt i se mărturisește o credință mai profundă. Apostolul Pavel afirmă despre Iisus că a fost „ispitit întru toate după asemănarea noastră, afară de păcat” (Evrei 4, 15). Aceasta înseamnă că Domnul a pătimit împreună cu noi, a împărtășit durerile și neputințele noastre, dar nu S-a și făcut părtaș păcatelor noastre, gustând din efemera lor plăcere. E adevărat că Psalmistul spune la un moment dat: „Fericit bărbatul, care n-a umblat în sfatul necredincioşilor şi în calea păcătoşilor nu a stat şi pe scaunul hulitorilor n-a şezut” (Psalmi 1, 1), iar în alt loc: „Cu cel mândru cu ochiul şi nesăţios cu inima, cu acela n-am mâncat” (Psalmi 100, 7). Dar Hristos, prânzind cu vameșii și păcătoșii, nu a părtășit cu păcatele lor, ci dimpotrivă i-a învățat mila lui Dumnezeu acordată celor ce se pocăiesc. Însuși Hristos, în această Evanghelie, spune că „nici o slugă nu poate sluji la doi stăpâni”. Tot la fel, slujirea lui Dumnezeu și a păcatului este un nonsens, arătând bipolaritatea omului și incoerența sa cu sine însuși. Întotdeauna noi, ca oameni, pendulăm între slăvirea lui Dumnezeu – atunci când săvârșim voia Lui - și negarea lui Dumnezeu – atunci când săvârșim păcatul. Dar această stare de inconsecvență nu reprezintă cel mai rău lucru de pe pământ. În schimb, făcând aluzie la fariseii și cărturarii care se lăudau cu credința lor, dar erau roși de patima bogăției, Iisus le mai spune: „Nu puteţi să slujiţi lui Dumnezeu şi lui mamona”, iar „mamona” este simbolul banului care robește pe om. 

Pericopa evanghelică se încheie la fel de incisiv. Hristos nu îi menajează pe cei care Îl criticau pentru prietenia Sa cu cei din clasele inferioare sau considerate automat drept săvârșitoare de păcate. Dimpotrivă, îi demască în falsitatea credinței lor că ar fi drepți și neprihăniți: „Voi sunteţi cei ce vă faceţi pe voi drepţi înaintea oamenilor, dar Dumnezeu cunoaşte inimile voastre”. Evlavia de fațadă poate păcăli pe oameni, dar nu pe Dumnezeu, Care nu caută la statura socială și nici măcar la nivelul intelectual al omului. Nu că ele ar fi irelevante și că prin aceasta s-ar propovădui ignoranța. Dar Mântuitorul arată că buna instrucție fără pic de inimă este inutilă. Rostind expresia „Căci ceea ce la oameni este înalt, urâciune este înaintea lui Dumnezeu”, nu înseamnă că El înfierează slava omenească. În definitiv, tot cu voia lui Dumnezeu există ierarhie, împărați, regi, oameni învățați. Însă ele devin „urâciune” atunci când omul se încrede în slava proprie, fără să își amintească de la Cine a primit această slavă. Iar „slava” fariseilor și a cărturarilor ar trebui să vină nu din știința lor de carte și din manierele alese, ci din aceea că ar trebui să învețe și pe alții de bine și să caute să-i scoată pe cei păcătoși din păcatele lor, misiune la care suntem chemați fiecare dintre noi.