În secolul al XVII-lea, viața monahală din Moldova a fost înfloritoare în mănăstirile ctitorite de glorioșii domnitori. Este secolul marilor ierarhi: Sfinții Varlaam, Dosoftei și Petru Movilă. În toate mănăstirile crește numărul monahilor. Rugătorii erau foarte numeroși și un document de o mare importanță ne vorbește despre aleasa viață interioară a monahismului de la ctitoria lui Ștefan cel Mare din Tazlău. Este vorba de hrisovul scris în slavonă din timpul lui Radu Mihnea, datat în 5 decembrie 1617.

În timp ce conducerea superioară a Bisericii ia măsuri pentru întărirea disciplinei monahale, sub ascultarea Mănăstirii Tazlău se aflau monahi cu viață îmbunătățită, care fug de vâltoarea lumii acesteia și preferă sihăstria. Ei se disting prin postire îndelungată și mai aspră, prin rugăciune permanentă și meditație mai multă; se supun ascezei severe și ies din modul obișnuit de viață al monahilor.

„Dealul lui Onofrei” și „fundătura de la chilie”

Acești sihaștri de la Tazlău nu sunt o pildă nouă, nici nu formează o nouă categorie de rugători. Ei au căutat să fie exemplu pentru contemporanii lor, care nu mai respectau voturile monahale. Cei șase sihaștri despre care se vorbește că ar fi coborât și ar fi intrat în sobor nu au fost singurii sihaștri de la Mănăstirea Tazlău, căci în prima jumătate a secolului al XVII-lea a viețuit și Sfântul Cuvios Chiriac, care a avut o viață mult îmbunătățită.

Ca o mărturie până în zilele noastre, în munții Tazlăului, la o distanță de patru kilometri de mănăstire, se întinde un plai acoperit de fagi, care poartă numele „Dealul lui Onofrei”, iar desișul din apropierea unui izvor se numește „fundătura de la chilie”. Credincioșii satului au păstrat în tradiție respectul acestui Onofrei, care a fost duhovnicul multor creștini.

Dosoftei de la Tazlău, ales episcop de Roman

Că în Mănăstirea Tazlău erau monahi cu viață îmbunătățită ne-o dovedește și fapta istorică a alegerii ca episcop de Roman, fără să mai urce scaunul de la Huși sau Rădăuți, după datină, a lui Dosoftei de la Tazlău în iunie 1639, care a fost un deosebit monah în această mănăstire. Fapta alegerii ca episcop direct de la Tazlău la scaunul de Roman, precum, în același secol, a lui Varlaam de la Secu la scaunul mitropolitan din Iași ne face să înțelegem că Dosoftei era un monah luminat, cultivat într-o atmosferă duhovnicească. Acest Dosoftei a fost și egumen al Tazlăului, așa cum reiese dintr-un document al vremii.

Mănăstirea Tazlău n-a avut rolul cultural al Neamțului, Secului și Dragomirnei. Totuși, aici se scriu zapise și acte de hotărnicie pe care se aplică sigiliul mănăstirii. Acesta o reprezintă pe Sfânta Fecioară cu Pruncul în brațe, în fața unei cărți deschise, lângă care se află un porumbel, iar de jur împrejur este inscripția Hramrojdestvo. În acest secol, multe neînțelegeri între cetățenii din apropiere se stingeau în fața soborului mănăstiresc.

(Sursă de documentare: Preot Gheorghe Vartolaș, Mănăstirea Tazlău – 500 de ani de existență, Editura Trinitas, Iași, 1996)