O altfel de zi cu alte priorități și idealuri, umbrite doar de puținul, mult prea puținul răgaz ce ne cuprinde pe toți sub aceiași nori schimbători. Un altfel de vis împlinit, dând naștere acelei senzații absurde, la limita dintre bucurie nețărmurită și neastâmpăr forfotitor, premergător unei noi năzuințe pe care o numim, în lipsa altui termen potrivit, „perfectibilitate umană”. O altfel de speranță pe marginea unui alt punct critic, aproape evitat – rictus din care va înflori un zâmbet sau se va adânci, hâd, un hohot de plâns deznădăjduit. O altfel de viață adăpostind o altfel de viziune asupra începuturilor pe deplin neîmplinite întru simpla nădejde, neînsoțită de acțiune. Privim altfel acest drum pe care insistăm să mergem, deși finalitatea va fi aceeași, indiferent de unghiul oferit vederii.

Sirenele despletite ale noutății nesupuse discernământului au năvălit, de ceva timp, în țara noastră, chemându-ne cu voci artificial îndulcite către o lume... altfel. Și, fideli găunoaselor principii care ne-au ghidat după 1989 încoace, le urmăm încrezători că acest „altfel” se va dovedi, măcar de această dată, „mai binele” mereu promis, nicicând materializat. Fără a învăța nimic din erorile trecutului, maculăm prezentul, compromitem viitorul și extindem plaga neverosimilei nedeveniri asupra generațiilor care vor veni, fără vreo vină, pe urmele apăsate ale pașilor noștri damnați. Le vom lăsa o altfel de existență, una supusă zvârcolirii atavice pentru obținerea unui colț de pâine și a unei fărâme de orizont propriu, sub stindardul zdrențuit al cuvintelor mari. Al faptelor mărunte.

Preocupați de înălțarea unui Turn Babel – puțin altfel, desigur –, nu mai putem privi adâncimile care ne împresoară, țintuindu-ne într-un loc mizer și nesigur, unde taraful distonant al sirenelor monopolizează barbar gama de sunete menite urechilor și gândurilor noastre. Aici, ideile, tot mai puține, se scufundă în amuțire, constituind un nemeritat piedestal pentru nonsensul camuflat în truism: altfel înseamnă evoluție.

Absurdul unei astfel de existențe ne orbește simțurile, ne amuțește instinctele. Doar așa putem participa, de bunăvoie chiar, la crâncena aliniere în șleampătul regiment al celor care, dorind să fie altfel, devin identici. Rebeli fără cauză, mărșăluind fără sens pe caldarâmul fără consistență al prăbușirii. Chipuri și gesturi de împrumut. Năluci azvârlite într-un război ce nu le aparține, dar care va avea ca principal rezultat înfrângerea lor și a tuturor celor risipiți în nefirească nemișcare pe un altfel de câmp al unei altfel de lupte. Iar puținii supraviețuitori vor fi prizonieri ai unui neîncetat, insurmontabil prezent, fără de trecut ori viitor, sclavi neființei aburcate pe tronul devenirii.

Vârtejul schimbării lipsite de finalitate ne îmbrâncește spre noi și noi obstacole nevăzute, iar punctele cardinale își pierd rostul și își schimbă cu repeziciune locul lăsându-ne, lipsiți de repere, să rătăcim prin negură. Nicăieri nu mai suntem acasă. Căutând să fim altfel, am devenit străini. Străini de noi înșine și de toate cele care ne-au aparținut ori caracterizat cândva.

Această alienare insurmontabilă pare a fi firească astăzi. Și putem da vina la nesfârșit pe veacul în care trăim ori pe semenii ce ne însoțesc pe acest drum al vieții dar, la un moment dat, va trebui să ne oprim din mimetismul ce ne caracterizează existența, din pastișarea altor destine cu patima unor scenariști neinspirați din domeniul telenovelelor. Va trebui să învățăm spre a deveni, cumva, noi înșine, asumându-ne împliniri și eșecuri ca fiind ceea ce ne caracterizează parcursul spre devenire, acțiuni care cer o urmare firească, nu o bizară așteptare sub alcovul acțiunilor celorlalți.

Va trebui să nu mai fim altfel, să nu ne mai înscriem ca voluntari vag conștienți în armata adunată sub stindardul noutății cu orice preț – cauză sieși, dar și regretabil efect. În caz contrar, gesturile, cuvintele, ideile de împrumut, toate vor trebui nu returnate, ci achitate cândva. Și tare mă tem că plata se va resimți în suflet, singurul care nu este și nu poate fi altfel, nici nu se poate preface. Singurul care încă ne mai spune, dacă vrem să îl ascultăm, că nu ne este mai bine, nu suntem mai plăcuți ori mai fericiți. Ci, pur și simplu, frizând hotarele înțelepciunii, suntem... altfel. În detrimentul nostru.