Este firesc și simplu să greșim. Nu suntem nici primii, nici ultimii. Mai grav este atunci când, obișnuindu-ne cu eroarea neurmată de consecințe, avem impresia că ni se cuvine să greșim, iar ceea ce facem nu îi afectează pe cei din jurul nostru. Și, dacă îi afectează, nu ne privește pe noi. Fiecare să se descurce...

De asemenea, este un lucru comun faptul că alții, voit sau nu, greșesc, iar erorile lor răsfrâng asupra noastră înnegurări și situații complicate. Desigur, atunci privim lucrurile într-un mod complet diferit, adăugând și frustrarea la îndelungul șir de sentimente care ne apasă. Pentru că, până la urmă, greșeala are ca prim, principal, acut și tărăgănat efect tocmai declicul acela al orgoliului care ne transmite că, prin acțiunea defectuoasă (a noastră, dar, mai ales, a altcuiva), suntem cumva înjosiți, situați pe o treaptă inferioară a așezării comune sub soare. Iar aici deja apare o problemă cu rădăcini prin manualele de psihologie și rezolvare complicată, în timp.

Ni se spune că țara noastră a fost condusă greșit vreme de aproape un veac. Și credem acest lucru, fie că este consemnat ori nu în tomurile de istorie. Credem, întrucât ultimii aproape 33 de ani au reprezentat un adevărat uragan al erorilor comise la nivel național, înalt, uneori cu dedicații trimise, ca niște bezele, dincolo de granițe. De cel puțin 20 de ani, alegerile locale, parlamentare și prezidențiale reprezintă selectarea unor meșteri, nu a unor conducători, a unor persoane iscusite, în stare să repare tot ceea ce a fost improvizat stupid de-a lungul altor mandate ale altor meșteri aleși după aceleași criterii. Iar lucrurile merg acceptabil, legate cu sârmă, pentru un timp, apoi descoperim că motorul acela cu mulți cai putere, menit să ne împingă țara dincolo de criză este, de fapt, un hamster subnutrit, alergând epuizat pe o roată, conectată la toate realitățile triste ale existenței noastre neschimbate.

De foarte multe ori ni s-a explicat, privitor la decizii discutabile, transformate în soluții legislative găunoase, că „așa este și în «țările civilizate»”, cu ochii ridicați, adulator, spre văzduhuri. Iar țara noastră a fost condamnată la o perpetuă epocă a bronzului, cu reglementări și legi modificate, adesea, pe genunchi, după modele care nu ni se potrivesc.

Îmi amintesc, zâmbind nostalgic, de primele documentare scrise pentru Ziarul Lumina, sub coordonarea exigentă a unui redactor-șef care, pentru a scoate ceva bun din scriitura mea șovăielnică, de început, obișnuia să îmi returneze articolele, spre modificare, muncindu-mă ca pe un recrut prea puțin îndemânatic. Căutam informațiile, așezam totul cap la cap, apoi încercam să obțin o formă cât mai plăcută a articolului – ceea ce, adesea, părea imposibil. Atunci am descoperit utilitatea unei combinații de taste extraordinare, Control (Ctrl)-X, cu o funcție aparent banală: cut (tăiere). Puteam muta, astfel, un paragraf întreg, tăindu-l din locul în care fusese așezat inițial și lipindu-l apoi (Control-C) mai sus sau mai jos. În plus, atunci când lucram la mai multe articole în același timp, alineate întregi se dovedeau a fi interschimbabile, putând fi mutate dintr-un document în celălalt cu ușurință.

Uneori, după ce trimiteam textele, alteori cu puțin timp înainte de termenul limită, observam însă un lucru ciudat: pasajele mutate de colo, colo nu se potriveau așa cum trebuia, fie erau scrise „pe alt ton”, fie făceau referire la o idee menționată „mai sus”, doar că ea apărea mai jos ori chiar în alt articol, fie încheiau, concluziv, o argumentație inexistentă... Iar munca de a le integra în articol se dovedea mult mai anevoioasă decât simplul efort de a le scrie, pur și simplu, de la început. Control-X este o soluție de compromis, am spus atunci și încă mai cred acest lucru.

Tăierea funcționează în sistemele de operare Microsoft (Windows) și Linux – în Mac OS lucrurile sunt puțin mai complicate, fiind nevoie de alte combinații de taste – inclusiv pentru a muta fișiere dintr-un loc în altul. Și îmi place să cred că, în momentul de după comanda Control-X până la lipirea sa în altă parte, textul sau fișierul se află într-un loc nedefinit, paradoxal, aproape mistic, existând și, în egală măsură, neexistând atât în locul inițial, cât și în cel în care dorim să îl așezăm. Asemenea pisicii lui Schrödinger. De altfel, tot asemenea pisicii respective, până nu demult, conținutul, mutat provizoriu în clipboard (un spațiu temporar de stocare), putea dispărea definitiv, din neatenție, precum o felină speriată. Și aceasta, deoarece un alt element copiat sau tăiat îl înlocuia, pur și simplu, pe cel uitat acolo. Altfel spus, când cineva tăia un paragraf, apoi, până să îl așeze la locul dorit, copia un cuvânt, să zicem, scris cu niște caractere mai complexe, menit să ajungă și în altă frază, cuvântul rămânea, în timp ce paragraful dispărea. Același lucru se putea întâmpla și cu fișiere voluminoase, conținând rezultatul a multe ore de muncă.

În urmă cu mulți ani, am descoperit că distribuțiile Linux pun la dispoziție un manager pentru clipboard, care izbutește să rețină ultimele 10-20 de pasaje sau fișiere copiate. Așadar, pisica rămâne la locul ei, alături de altele, care i se alătură. În Windows, de prin 2018, a apărut funcția istoric clipboard, având ca rol păstrarea tuturor elementelor copiate sau tăiate, ba chiar și sincronizarea acestora între computere (doar textul, nu și fișierele). Iar aici ne vom opri cu explicațiile tehnice dintr-un domeniu care nu interesează chiar pe toată lumea.

De ce am vorbit despre Control-X? Simplu. Mai toate guvernele postdecembriste au aplicat tactica denumită, în popor, „las-o pe asta, ia-o pe aia” schimbând legi, apoi promulgând altele, la fel de neizbutite, navigând printre concepte și abandonând pe cale principii cu un entuziasm admirabil, dacă nu ar fi tragic. Au mutat din marea listă virtuală a experienței guvernamentale universale paragrafe întregi în locuri total nepotrivite, întrucât felul de a fi și realitățile existențiale, dispoziția ideatică și obiceiurile strict locale diferă destul de mult pe o rază de câteva zeci de kilometri, darămite peste munți și văi care delimitează nu doar popoare ci, să fim conștienți, civilizații întregi.

Aplicate pe plan local, multe măsuri – unele dintre ele regăsite și în noua lege a învățământului, o ambiție vrednică de scopuri mai meticulos gândite, apoi puse în aplicare, fără graba indusă de încheierea vreunui mandat... – se dovedesc a fi adevărate catastrofe în devenire, experimente periculoase care vor afecta viitorul generațiilor următoare. Vechile reguli au fost eliminate (Control-X), apoi, fără ca măcar părțile bune ale lor să fie așezate în textul nou, au fost uitate într-un clipboard al existenței pe plaiurile mioritice, spre a dispărea. Deoarece este grea, dacă nu chiar imposibilă revenirea la ceea ce a fost, iar noi ne-am adaptat, întotdeauna, la toate furtunile care au măturat această țară, aflată parcă mereu sub zodia provizoriului.

Compromisul Control-X funcționează și va funcționa în continuare, atâta timp cât nu înțelegem necesitatea de a crea, nu de a tăia, lipi și adapta, fără a izbuti cu adevărat să le așezăm pe toate la locul lor. Le suntem datori copiilor noștri să privim viitorul cu mai multă înțelepciune, deoarece o națiune nu există, nu poate exista într-un vârtej al deciziilor temporare, deși, paradoxal, irevocabile. În ochiul unei perpetue furtuni provocate de un Control-X scăpat de sub... control.