Poate ați trăit vreodată experiența ciudată a pierderii unui om și a regăsirii lui în toți ceilalți, preț de o secundă. Mie mi s-a întâmplat ca atunci când m-am despărțit de un suflet drag să îi văd chipul în toate celelalte pe care le întâlneam. Sigur că acest lucru dura o vreme, până când realitatea ajungea să fie stăpânită de rațiune. Poate părea o experiență a nebuniei, a unei psihoze, să fii atât de absorbit de o trăire încât să nu mai vezi nimic altceva. Dar nu este.

Auzim și suntem învățați în Biserică faptul că suntem una, că Dumnezeu a venit să unească cele despărțite și să pună dragostea ca legătură neîntreruptă. În timp ce diavolul dezbină și cucerește, Domnul ne aduce împreună, în fiecare dintre noi fiind chipul Lui. Și nu mi se pare întâmplător că, uneori, vedem un chip omenesc în ceilalți.

Ce conștientizez cu durere este că, dacă pe un om pe care l-am pierdut îl regăsim în forma aceasta în alți oameni, pe Domnul nu Îl vedem în toți. Și îi mărturiseam unui prieten, care obișnuiește să cuprindă sensul a ceea ce îi spun, că dacă L-am vedea pe Domnul în fiecare, dacă I-am vedea Chipul, așa cum o facem când pierdem pe cineva, ce raportare diferită am avea la ceilalți! Nu am mai avea în fața ochilor pe Gheorghe care vorbește mult, pe Smaranda care se plânge des, pe Ioan cel furios sau pe Mitică cel care miroase a alcool. Am avea oameni pentru care să ne rugăm. Am avea persoane tainice. Am avea suflete. Toate, într-una. Căci suntem una. Și Domnul este în noi toți. Și suntem chemați să ne unim cu legătura neîntreruptă a dragostei. Ba, mai mult decât atât, suntem datori. Ca unii care am fost iubiți mai întâi.