Era un cal frumos. Nu foarte înalt, dar bine legat, cu mers elegant și cu o energie pe care o simțeai de cum îl vedeai. La călărie era o bucurie. Asculta, răspundea repede și parcă înțelegea omul din șa înainte să-i dea porunca. Un cal inteligent. Calul acesta, botezat de mine Mircea, avea însă un „beteșug”: nu voia să tragă la căruță. De fiecare dată când era înhămat, începea necazul. Se poticnea, se oprea, trăgea într-o parte... Făcea câțiva pași, apoi înțepenea ca trăznit. Celălalt cal pe care-l aveam la Schit, cu toate că era mai mic și mai slab, făcea treabă bună. Mircea, nu. Acolo, sus, în creierii munților, aveam aproape în fiecare zi nevoie de căruță și cal. Iernile erau lungi și friguroase și era nevoie să aducem lemne din timp. Unul dintre cei care lucrau la pregătirea pentru iarnă era și fratele Ion. Pentru el, lucrurile erau clare:

– Calul ăsta poate, dar nu vrea. E încăpățânat.

Și, pentru că timpul era prețios, iar căruța trebuia să se miște, atunci când Mircea se poticnea, începea tărăboiul.

– Hai! Haide odată! Mirceaaaa... umblă ca biciu’, că-ți pierzi serviciuuu...!

Săracul cal se împotrivea cu înverșunare, de parcă vedea stafii înaintea lui. Și atunci, Ion, pentru care răbdarea nu era cea mai mare virtute a lui, ploua peste el cu lovituri de bici. Nu-l prea înțelegeam. Ion era un om care citise mult. Știa pe de rost texte întregi din Sfânta Scriptură și din Sfinții Părinți și avea pentru orice împrejurare câte un cuvânt înțelept. Cu ceva vreme înainte, îmi vorbise chiar despre milă și îmi citase din Psalmul 108 și din 50, spunându-mi cât de grav este ca omul să nu aibă milă.

– Dumnezeu iubește mila. Milă voiesc, iar nu jertfă, îmi cita fratele din psalmi.

Acum însă, în fața unui animal care nu făcea ceea ce voia el, toate acele cuvinte păreau să fi rămas undeva departe.

– Îl omor! Doamne, dă-mi răbdare, dar repede, că nu mai pot.

Dar nu mai aștepta să vină ajutorul divin și răbdarea, că și trecea la pedagogia pe care o stăpânea cel mai bine; bătaia.

– Ioane, nu mai bate, măi, calul. Lasă-l în pace. Nu vezi că nu poate? Are el ceva de nu trage.

– Trebuie să tragă! Celălalt cum trage? Și la călărie cum poate? Face numai ce vrea el?

Și dă-i bătaie.

– Nu spuneai tu că trebuie să avem milă? Ce te-a apucat? Ai căpiat? Lasă-l în pace.

A trecut multă vreme până când, într-o zi, a venit pe la noi un om care se pricepea cu adevărat la cai. S-a uitat la animal, l-a cercetat, l-a urmărit puțin și apoi a spus, fără să-l întrebe cineva:

– Calul ăsta nu trebuie pus la căruță.

– Cum adică? Dar ce să facem cu el, să-l punem în muzeu?

– Are o deformație la osul pieptului. Uite, vedeți! Veniți aici și puneți mâna. Are osul sternului ieșit în afară. Se întâmplă ca unii cai să aibă boala asta. Când hamul presează pe piept, îl doare și nu poate să tragă. Dar la călărie merge foarte bine.

Că mergea foarte bine la călărie o știam și noi. Dar nu știam de ce nu trage. Am aflat însă acum, după ce un an de zile l-am chinuit și l-am bătut. Calul care, vreme îndelungată, fusese considerat leneș și nărăvaș nu era nicidecum așa. Dar, până să ne dumirim, a încasat zeci de lovituri din cauza unei suferințe pe care nu o putea exprima și pe care nimeni nu avusese răbdarea să o înțeleagă.

                                                                          ***

De multe ori se întâmplă același lucru și cu oamenii. Greșim față de semenii noștri, mai ales atunci când avem o anumită autoritate asupra lor, ca părinți, profesori, coordonatori, preoți sau responsabili într-o anumită comunitate. Avem o „căruță” care trebuie să ajungă undeva și avem nevoie de oameni care să o tragă. Iar când unul dintre ei nu răspunde așa cum ne-am așteptat, verdictul vine repede: „Nu vrea.” „E leneș.” „Nu se implică.” „Nu e în stare.”

Numai că omul din fața noastră este întotdeauna mai mult decât ceea ce reușim noi să vedem pe dinafară. În fiecare om există o interioritate pe care nu o cunoaștem pe deplin, o istorie, răni, temeri și, de asemenea, și daruri pe care poate încă nu le-am descoperit. Iar noi, „șefii”, din dorința de a-i face folositori pentru planul nostru, riscăm să stricăm tocmai darul pe care Dumnezeu l-a așezat acolo. Îl vrem la căruță, când el poate a fost făcut pentru alergare sau pentru dans. Îl vrem în acțiune, când darul lui este să lucreze discret. Vrem să conducă și să organizeze, când poate el este cel care îi ține pe ceilalți împreună. Îl vrem asemenea nouă, pe când el este asemenea lui, este chemat să fie el însuși. Uneori, când ne cășună cu argumentele, ajungem să-l convingem și pe cel în cauză că nu este bun de nimic.

Dumnezeu nu a făcut comunitatea din oameni identici, ci din daruri diferite care, așezate împreună, pot lucra în armonie. De aceea, bine ar fi să ne întrebăm nu numai „De ce nu face ceea ce îi cer?”, ci și „Ce daruri a așezat Dumnezeu în omul acesta, daruri pe care eu încă nu am reușit să le văd?”