„Călător şi oaspete sunt pe acest pământ”– aşa ziceau bătrânii. Aceasta era concepţia lor limpede, simţul drept al vieţii acesteia. Această concepţie s-a înceţoşat în vremurile noastre; acest simţ al realităţii a slăbit. Vai nouă, fraţilor! Acelea sunt lucrurile de căpătâi – cu adevărat de căpătâi. Cum de le-am lăsat să se înceţoşeze, ca un geam prin care nu se mai vede nimic? Cum de le-am lăsat să slăbească, încât nu mai putem spune ce suflă dinspre Răsărit şi dinspre Apus? Am uitat că suntem călători şi nu mai întrebăm pe nimeni calea, ci ne-am făcut vatră în mijlocul drumului, ca pentru mii de ani; din pricina aceasta, batjocorita soartă ne calcă cu maşina ei. Am uitat că suntem oaspeţi, că ne-am desfăcut bagajele în casă străină, într-un han, şi ne purtăm ca şi cum noi am fi zidit hanul. Din această pricină ne bate mâna nevăzutei Gazde, şi ne doare, ne tot doare... Dar, plângând din pricina lui Dumnezeu, urmăm totuşi jocului nostru.

(Sfântul Nicolae Velimirovici, Prin fereastra temniței, Editura Predania, 2009, p. 66)