Ei nu sunt „copiii de la Valea Plopului” – fiecare are un nume, este o persoană de cunoscut. Dacă avem disponibilitatea să cunoaștem persoane, și ele ne vor re-cunoaște. Recunoștința este rezultatul firesc al cunoașterii oamenilor. Nicio entitate grupală, vreun popor sau vreo instituție nu poate oferi recunoștință, doar persoana. De aceea, inițiativele persoanelor sunt mai importante decât inițiativele instituțiilor: nu sunt îmbrăcate în putere, sunt firești, naturale, dezvoltate organic, mână de la mână. În termeni moderni, numim asta societate civilă: aici e focul care întreține viața oricărei națiuni.

A dărui este actul cel mai firesc față de un alt om. Suntem făcuți să dăruim, într-o atitudine de re-cunoștință. Omul are nevoie să dăruiască, pentru a fi om. A da o veste bună este un dar, iar colindul este o astfel de vestire. Fiecare copil preînchipuie un vestitor, un inter-mediator, un înger, în limbaj patristic care ne spune că o Persoană anume S-a întrupat ca Om, ca să nu mai uităm niciodată cine suntem. Să știm că suntem un cine, nu un ceva, nu obiecte care să fie folosite, nu resurse umane în organizații, în instituții.

Orice instituție este infinit mai puțin valoroasă decât fiecare persoană care are un rol în ea. Instituțiile sunt constructe umane, persoanele nu sunt constructe umane. Dintre persoane se formează liderii reali. Instituțiile nu pot crea lideri, pot doar să îi selecteze, ca să le propună vreun rol. Un lider real nu are nevoie de vreo instituție, ca să joace un rol. El face ceva în societate civilă.

La Valea Plopului există lideri reali care construiesc ceva de la zero și fac să existe un loc unic, un centru, nu o periferie. Nu e nimic provincial acolo, este un centru de omenitate, un loc exemplar în care se poate vedea cum se naște o acțiune comună a oamenilor pentru a face bine, a dărui, a învăța exercițiul mereu în pericol de uitare al re-cunoștinței. Dacă, printr-o catastrofă precum cea comunistă, mâine ar dispărea orice formă de organizare a binelui, bunele acțiuni ar crește din nou din pământ, cum cresc la Valea Plopului – cum au crescut în primele secole creștine.

Natura dezastruoasă a comunismului vine din inversarea priorităților ontologice: acțiunea comună e întemeiată de fiecare, nu fiecare este întemeiat de acțiunea comună, cum cred comuniștii, privind doar la material. Temeiul ține de dimensiunea verticală, de demnitate și libertate. Nu de procesul funcționării organizațiilor, ci de formarea culturală a omului. Orice organizație depinde de o libertate pe care nu o poate genera niciodată. Roadele libertății apar și prin exprimarea ei în organizații, dar libertatea însăși este un dar. De la cine ? De la niște persoane.

Libertatea se transmite de la persoană la persoană, prin contact direct, prin cunoaștere și re-cunoaștere. Mă cunoști, mă faci liber și eu te re-cunosc, la rându-mi. Libertatea nu se învață din cărți, de unul singur, sau cu profesori. Ea se practică, ea se mănâncă împreună cu alți oameni. Doar pe acest fond vine tot restul, creativitatea așa-zis elevată, știința, cultura. Se poate muri mâncând doar cultură, pentru că nu are tot ce-i trebuie, ca nutrienți; dar mâncând libertate nu se moare niciodată. Cultura e o formă oarecare a libertății manifestate care, atunci când respinge ce a făcut-o posibilă, devine un instrument pentru suferință, pentru rău asupra altor oameni. Cultura obturează vederea prin atenția pe care o poate atrage asupra sa în sine, fără temeiul său.

Omul care nu are cultură, copilul, poate oricând să cunoască și să re-cunoască peroane. Adultul necultivat, care nu și-a uitat libertatea, poate oricând să facă la fel. Adultul cultivat, care și-a uitat-o, nu mai poată să facă nimic – e izolat, egocentric. Adultul cultivat care nu și-a uitat libertatea sau a regăsit-o poate să fie de folos celor egocentrici, căzuți, dar nu prin cultură, ci prin simplitate, firesc: cunosc în tine oricine ai fi, orice ai fi făcut, ceea ce ești, cunosc doar privindu-te. A fi de folos se poate numai prin deșertarea temporară de cultură, printr-o reală dezbrăcare de ceea ce te ține înălțat în fața celorlalți, depărtat de ei, inaccesibil, printr-o umilire pedagogică, printr-o suferință ca fundament al re-întemeierii capacității de a dărui – după ce ea s-a pierdut printr-o îngropare de viu într-o cunoaștere fără folos în sine, deturnată, oarbă, mândră de ea însăși.