Cred că majoritatea am auzit sau citit undeva, cel puțin o dată, despre sindromul salvatorului. În limbaj uzual, sindromul salvatorului este un concept psihologic folosit pentru a descrie dorința arzătoare a unei persoane de a-i „salva”, repara, vindeca sau schimba pe ceilalți; chiar și atunci când nu i se cere acest lucru. 

Cum arată în viața de zi cu zi? Atunci când intrăm în relații nepotrivite, din lipsa smereniei și din ignoranță față de propria stare de neputință, cu oameni care suferă de diferite patimi:alcool, droguri, pornografie, violență, jocuri de noroc etc., crezând că îi putem salva, schimba, vindeca prin iubirea noastră.  Sau atunci când credem că, din iubire pentru noi, îi putem converti pe alții, simțim că e datoria noastră să-i ducem spre adevăr, că noi, de la sine putere, putem aduce schimbări semnificative în viețile celorlalți; când alegem oameni indispensabili emoțional, narcisiști, problematici, ajungând să ne ignorăm propriile limite (neputințe). 

Ce ascunde, de fapt, acest sindrom? 

Deși la prima vedere intenția pare bună, în profunzime există multă mândrie, slavă deșartă și egoism. Mândria că noi putem schimba oameni, mândria că noi știm mai bine decât știu ei înșiși ce li se potrivește și ce nu (la ce școală să meargă, ce job să aibă, cu cine să se căsătorească etc.) și ajungem să le impunem cu forța un drum ce le fură liniștea și bucuria. Mândria că, pentru noi, alcoolicul va renunța la patima sa, a doua fire a lui; mândria care ne face să credem că noi putem îmblânzi un om care nu știe să răspundă la iubire decât cu violență, ajungând să ne căsătorim cu ei, mândria că prin noi se vor mântui oameni împătimiți de tot felul de dependențe, mândria că noi putem duce la adevăr oameni pierduți, mândria că un desfrânat se va lăsa de patima lui pentru noi, etc. 

Și toate acestea dintr-o mândrie ce stă înaintea căderii noastre, de fapt. 

Rezolvarea acestor situații? Smerenia

Smerenia privește lucrurile exact așa cum sunt, le vede în adevăr, fără a le judeca. Noi nu ne putem purta propriile patimi de cele mai multe ori, oare chiar credem că putem purta patimile celorlalți oameni? 

Cum ar arăta smerenia în acest caz? Fiind conștienți ca noi nu schimbăm, vindecăm, convertim, mântuim, salvăm oameni și că doar Dumnezeu are această putere.  Noi putem doar, din dragoste pentru acei oameni, să ne rugăm ca El să lucreze în inima lor, iar noi să-i iubim în continuare, dar de la distanță, dorindu-le binele. 

De ce nu ar fi o soluție viabilă relația cu ei? Pentru că riscul de a cădea noi și de a ne pierde propria mântuire ar fi mult prea mare. Atunci când ne pierdem pe noi într-o relație, Îl pierdem pe Dumnezeu din dorința obsesivă de a-i salva pe ceilalți, crezând că facem un bine. Acolo nu mai este vorba de iubire; acolo este mândrie și egoism, opusul iubirii. În realitate, încercăm să-i salvăm pe cei din fața noastră pentru noi, nu pentru ei; facem asta pentru a vindeca părți din noi, de fapt, ne simțim utili doar când prezența noastră este necesară, salvatoare. În realitate, nu ne pasă prea mult de starea căzută a omului din fața noastră.  

Iubirea este smerenie

Atunci când ne cunoaștem propria neputință și ne smerim, ne știm locul, nu ne expunem unor lupte prea mari pentru noi. Aici, dragostea ia forma rugăciunii sincere și lucrătoare pentru celălalt, pocăindu-ne că noi nu putem face mai mult, dar acceptând totodată că și noi suntem neputincioși. Toate cu limită și în echilibru. 

De ce? Pentru că uneori, atunci când încercăm să vindecăm un om care nu își dorește să fie ajutat/vindecat, există riscul foarte mare ca gestul nostru să nu rodească spre bine, ci dimpotrivă, acest gest poate deveni o împrejurare prin care omul să se afunde și mai mult în patima sa. 

Însuși Hristos nu intervine peste liberul nostru arbitru, nu ne salvează cu forța dacă noi nu vrem asta. Ne lasă pe noi să decidem ce ne dorim și ce nu, chiar dacă alegerile respective ne duc spre pierzanie și distrugere. Iadul este suma alegerilor noastre, nu pedeapsa Lui. Iubirea și respectul față de noi și libertatea noastră sunt mai mari decât durerea pe care o simte Hristos când vede că noi alegem greșit iar și iar. De ce? Pentru că El ne pune pe noi și dorința noastră mai presus decât pe El și dorința Lui. 

Dumnezeu ne vrea binele, dar nu ne forțează pe noi să ne vrem propriul bine; altfel, Judecata n-ar mai avea sens. El ne-a arătat deja că a murit pentru noi și avem ușa deschisă către El; în orice moment al vieții noastre, chiar și în ultimul ceas, dar, ca în orice fel de relație funcțională, e necesar ca și noi să facem pași către El. Uneori este necesar chiar și un singur pas, așa cum a fost în cazul tâlharului de pe cruce. Un sigur pas definitoriu pentru o veșnicie cu El. 

De ce credeți că ne îndemână Hristos să cerem, în rugăciune, ceea ce avem nevoie? Oare El nu știe ce avem noi nevoie? Ba da, știe, dar este atât de delicat încât ne lasă nouă libertatea de a-i cere Lui ce avem nevoie și de a ne smeri. Pentru că nu-și dorește să fie intruziv, așa cum suntem noi adesea.

Înainte să vrem să-i salvăm pe alții, ar fi bine să încercăm să ne salvăm pe noi.