Este vineri, prima săptămână din post. Am ajuns la bunica și, de această dată, n-am venit doar să aflu cum este, ci am venit să aflu cum pregătește o colivă. După cum se obișnuiește, în prima sâmbătă a Postului Mare este unul dintre momentele în care ne amintim de cei trecuți la cele veșnice, în așa-numita „Sâmbătă a Colivelor”.

Am intrat în bucătărie și grâul era deja fiert, răcit și așezat într-un bol. A trecut la următorul pas și anume aranjarea în farfurie. Ia o cană cu apă și un cuțit. Din ce am înțeles, sunt instrumentele perfecte pentru a aranja grâul fiert în forma potrivită. Pune vârful cuțitului în apă și netezește suprafața grâului.

Începe ornarea. Pune nuca de cocos, iar următorul pas „e așa cum îl făcea bunica mea”, îmi spune. Pe un șervețel, pune pudră de cacao. Ia un pahar mic, umezește gura paharului, o pune în cacao și începe să facă forme circulare pe toată suprafața colivei.

Face totul încet și cu răbdare. Îmi povestește cum ceea ce știe, știe de la bunica ei:

Ea pregătea coliva ca și cum a doua zi era o sărbătoare mare. În primul rând, făcea curățenie în casă și abia apoi se apuca de fiert grâul pentru colivă. A doua zi, sâmbătă, se trezea devreme, aranja grâul în farfurie și îl orna. Bunica era foarte atentă la detalii. Își dorea să iasă totul cât mai bine! Lângă colivă pregătea sticla de vin, o sticluță cu ulei, o lumânare și un pomelnic. În cap de pomelnic era trecut soțul ei, decedat în război. După ce avea totul pregătit, se închina și tămâia în toată casa. Punea totul în coș, se îmbrăca cu hainele bune și pleca la biserică. Mereu spunea: „Mă duc, mă duc la ai mei, că mă așteaptă!”.

Mi se pare fascinant cum fiecare acțiune din ceea ce face bunica mea este calculată și bazată pe tradiția preluată de la bunica ei. Mereu mi-a plăcut să o ascult, pentru că atât de bine știe să mai povestească!

M-am gândit de multe ori la diferențele dintre atunci și acum. La cum bunicii bunicilor noștri aveau convingerea că ceea fac are un sens profund și indubitabil. La cum ceea ce făceau era bazat pe tradiție și era aproape imposibil să nu fie urmat. Nu dintr-o obligație care să te silească, ci dintr-o responsabilitate care să te mărească.