Prin urmare, credinţa este din auzire, iar auzirea prin cuvântul lui Hristos. (Romani 10, 17)

Oamenii din Sihar au simţit puterea eliberatoare a cuvântului lui Iisus, cum le atinge şi le înviază mintea şi inima, omul lăuntric, cum îl scoate din mormântul vieţii lor. La auzul cuvintelor Lui, omul ceresc ascuns în omul pământesc, fluturele din gogoaşa de mătase, a tresărit. A simţit cum lumina vieţii veşnice, scânteind în el, îşi deschide aripile ei de raze: în ochii, urechile şi toate mădularele sufletului. O vindecare prin înviere a fiinţei lor lăuntrice, o revenire a luminii în venele uscate ale sufletului orb, surd, mut, paralitic. Dacă apele atinse de înger de la Vitezda vindecau doar trupul, venirea lui Iisus şi atingerea cuvintelor Sale vindecă, mai întâi, sufletul, dându-i puterea de a se ridica, nu doar de pe pat în picioare, ci de la moarte la viaţă şi de pe pământ la Cer.

Tot ce i-a spus Iisus samarinencii a fost lovitură după lovitură dată lanţurilor de întuneric cu care această femeie era legată de diavol. Căci cuvântul lui Iisus este o informaţie care, primită spre a a fi înţeleasă cu duhul, se arată acolo ca suliţă de foc înfiptă în inima beznei lăuntrice. Cuvântul lui Iisus mai este numit de către Sfântul Apostol Pavel şi sabia Duhului. Dacă inima omului ia cuvântul lui Iisus pentru a lupta cu întunericul în care zace, pentru a porni razboi împotriva demonilor, atunci va cunoaşte nemărginita putere a acestei arme duhovniceşti, puterea ei de a croi drum spre deplina sa libertate.

Iisus se descoperă femeii din Sihar şi întregului popor al acelei cetăţi (asemenea nouă, acum) ca Martor atotştiutor al vieţilor noastre. Iar cele văzute în noi de acest Martor pot alcătui dosarul întemniţării noastre definitive sau pe cel al eliberării noastre. El poate fi Martorul apărării sau al acuzării. Aceasta depinde desăvârşit de hotărârea noastră. Cum spunea Sfântul Ioan Botezătorul: securea e înfiptă la rădăcina copacului. Tăişul ochiului lui Iisus e înfipt în conştiinţa fiecăruia dintre noi. Ce-i vom spune? „Pleacă” sau „vino”? „Pleacă”, fiindcă vreau să rămân cu „viaţa mea”, cu păcatele mele? Sau „vino” şi mă scoate din această pieire, vino şi pătrunde până tai viermele care îmi roade inima?

Acest răspuns depinde de ceea ce i-a spus Iisus femeii din Samaria: Dacă ai fi ştiut darul lui Dumnezeu şi Cine este Cel ce-ţi zice: Dă-mi să beau, tu ai fi cerut de la El, şi ţi-ar fi dat apă vie. Dar cum să ştii darul şi Cine este El?

Ca femeia din Sihar, vorbind cu El. Chiar dacă n-a înţeles din primele Lui cuvinte cine este şi n-a simţit în inimă darul lui Dumnezeu curgând din inima Lui, ea a continuat să întrebe, să stea cu El şi să ceară lămuriri. Şi punându-i întrebări şi mărturisindu-şi viaţa, mintea şi inima i s-au deschis şi darul lui Dumnezeu din El a putut să intre în ea. Atunci, gustînd cu adâncul inimii cuvântul Lui, femeia a înţeles cine este El. Căci adâncul inimii omului îşi aminteşte gustul lui Dumnezeu, Cel ce a suflat cu suflarea Lui viaţă în trupul omenesc; şi Care o ţine în acest trup, aşteptând îndelung, ca sufletul să-şi amintească de Tatăl lui şi dragostea omului să se întoarcă la El...

Azi suntem mereu îmboldiţi, vânaţi, asediaţi de societate cu tot felul de alegeri, stăm sub o cascadă nimicitoare de fleacuri. Zgomotul infernal al acestei cascade acoperă glasul lui Iisus care ne cheamă la singura alegere cu adevărat fundamentală. Căci alegerea Lui ca Domn, Stăpân şi Mântuitor înseamnă alegerea drumului către Cer, a Învierii şi Înălţării. E o alegere care se face şi se susţine continuu şi cu toată fiinţa, nu mai rămâne loc şi timp pentru altceva. Această susţinere permanentă cu toată fiinţa noastră a alegerii lui Iisus ca Domn şi Mântuitor, ca Mesia, este ceea ce numim nevoinţă. Şi începutul şi motorul nevoinţei este hotărârea de a fi veşnic cu Iisus, hotărârea pentru Împărăţia Cerurilor. Iar „combustibilul” acestei hotărâri este harul, apa vie.

E o alegere absolută care trezeşte o mare spaimă. Dar, dacă am şti fiecare dintre noi cine suntem, cum am fost creaţi şi pentru ce, am merge urgent la Iisus - să cerem apă Lui vie, Duhul Lui, ca să putem rămâne cu El pentru totdeauna. Dar, ca să aflăm acestea despre noi, toate tainele fiinţării noastre, trebuie să vorbim cu Cel care ne-a creat. Unde Îl găsim?

I-a zis femeia: Ştim că vine Mesia, care se cheamă Hristos; când va veni, Acela ne va vesti nouă toate.

A venit, cititorule. De mult aşteaptă lângă fântâna inimii noastre, din care zi de zi scoatem apa murdară, viermănoasă, a păcatelor, noroiul care ne îmbolnăveşte tot mai tare sufletele şi ne arde măruntaiele, umplându-ne de amar şi deznădejde...

Aşteaptă, cum aşteaptă biserica lângă bloc, ca să intre în vorbă cu noi prin Evanghelie. Şi noi, ascultându-L, să-i cerem lămuriri prin rugăciune.

Ca să aflăm cine este El şi, cu darul Lui, cine suntem noi.

Şi aşteaptă să-i dăm să bea: paharul păcatelor noastre. Apoi, privindu-i agonia provocată de ele, pedeapsa noastră asumată de El fără nici un reproş, să-I descoperim dragostea.

Şi răniţi în inimă de vederea acestei iubiri, să ni se deschidă-n ea, din nou, izvorul apei vii care întâi spală sufletul, apoi îl înalţă la Cer.