Am urmărit şi eu polemica iscată pe internet de domnul Andrei Caramitru, fiul cunoscutului actor Ion Caramitru şi om politic (USR-Plus) extrem de activ în spaţiu public. Domnia sa se declară „pasionat de religie”, militează pentru „reforma Ortodoxiei”, e convins că icoanele cu Sfânta Fecioară Maria şi Pruncul sunt „inspirate din imaginile lui Isis cu Horus” şi ne ameninţă cu senzaţionale dezvăluiri despre adevăratele origini ale Crăciunului şi ale Sfintelor Paşti. Într-o postare pe Facebook din 12 septembrie a.c., dl Caramitru constată că „in Biblie scrie clar ca Iisus a avut 4 fraţi (Iacob, Iosif, Iuda şi Matei) şi 2 surori (Marcu 6,3)”, că „primii teologi” ar fi afirmat că „aceşti fraţi erau copiii Mariei şi ai lui Iosif”, iar în final somează: „Sa ne explice dl. Papahagi cum vine chestia asta (dar doar din texte biblice nu din interpretări umane de după)”. Îi va răspunde, din diaspora, Părintele Ioan Florin Florescu în al său „Jurnal scoţian”, prin textul „O exegeză pe înţelesul domnului Andrei Caramitru”, completat de un altul: „Câteva precizări despre fraţii Domnului, pentru galeria d-lui Caramitru”. Vă îndemn să le lecturaţi, sunt edificatoare şi tranşează, practic, discuţia. Evanghelia ne vorbeşte despre fraţi vitregi (rude) ale Domnului, iar nu despre fraţi de sânge.

Constat, în treacăt, că dl Andrei Caramitru are o problemă la capitolul copy-paste. Evanghelistul Marcu vorbeşte despre patru fraţi ai Domnului, dar ultimul este numit Simon, nu Matei. Ei sunt, conform unor vechi mărturii creştine, fiii din căsătoria Dreptului Iosif (văduv, în momentul în care primeşte pe Fecioara Maria de logodnică). Să intrăm însă puţin în logica celor care gândesc precum dl Caramitru. În Evanghelia „ucenicului iubit” ne este redat următorul episod petrecut în timp ce Domnul Se afla pe Cruce: „Deci Iisus, văzând pe mama Sa şi pe ucenicul pe care Îl iubea stând alături, a zis mamei Sale: Femeie, iată fiul tău! Apoi a zis ucenicului: Iată mama ta! Şi din ceasul acela ucenicul a luat-o la sine” (Ioan 19, 26-27). Ce se poate înţelege din aceste versete, că Maica Domnului chiar ar fi mama Sfântului Apostol Ioan şi că acesta ar fi un fiu al său natural? Nu este evident că e vorba despre o relaţie ca de mamă-fiu survenită în urma acestei adopţii ad-hoc? Pe de altă parte, dacă Fecioara Maria ar mai fi avut fie şi măcar un copil, conform tradiţiei din lumea iudaică de acum 2000 de ani, nu era firesc ca ea să fie luată în casa acestuia, iar nu încredinţată lui Ioan Evanghelistul?

Bag seamă că dl Andrei Caramitru se doreşte un soi de Petre Ţuţea care afirma că, de la un anumit moment, ajunsese să citească din „Critica raţiunii pure” a lui Kant precum citea din „Informaţia Bucureştiului”. Numai că Sfânta Scriptură nu poate fi citită aşa, ca un ziar, selectiv sau discreţionar, fără a ţine cont de context, de întreg ansamblul textului biblic şi, mai ales, de interpretările Tradiţiei, validate teologic de-a lungul veacurilor. Altminteri, ne vom poticni serios în lectura unor pasaje extrem de greu de înţeles, smintitoare chiar, la o primă vedere. „Dacă vine cineva la Mine şi nu urăşte pe tatăl său şi pe mamă şi pe femeie şi pe copii şi pe fraţi şi pe surori, chiar şi sufletul său însuşi, nu poate să fie ucenicul Meu” (Luca 14, 26). „Nu socotiţi că am venit să aduc pace pe pământ; n-am venit să aduc pace, ci sabie. Căci am venit să despart pe fiu de tatăl său, pe fiică de mama sa, pe noră de soacra sa. Şi duşmanii omului (vor fi) casnicii lui” (Matei 10, 34-36). Am redat doar două exemple de locuri „grele”. Cum poţi explica sensul unor cuvinte precum „urăşte”, „sabie”, „să despart”, „duşmani”, dacă nu te raportezi la o cheie de lectură?  

Că Biblia nu poate fi citită oricum, ne învaţă şi un episod din misiunea Sfântului Apostol Filip de după Cincizecime: „Şi un înger al Domnului a grăit către Filip, zicând: Ridică-te şi mergi spre miazăzi, pe calea care coboară de la Ierusalim la Gaza; aceasta este pustie. Ridicându-se, a mers. Şi iată un bărbat din Etiopia, famen, mare dregător al Candachiei, regina Etiopiei, care era peste toată vistieria ei şi care venise la Ierusalim ca să se închine, se întorcea acasă; şi şezând în carul său, citea pe proorocul Isaia. Iar Duhul i-a zis lui Filip: Apropie-te şi te alipeşte de carul acesta. Şi alergând Filip l-a auzit citind pe proorocul Isaia şi i-a zis: Înţelegi, oare, ce citeşti? Iar el a zis: Cum aş putea să înţeleg, dacă nu mă va călăuzi cineva? Şi a rugat pe Filip să se urce şi să şadă cu el” (Faptele Sfinţilor Apostoli 8, 26-31). Dl Andrei Caramitru este, în context, un famen ratat. La nivel declarativ, e dornic să primească răspunsuri. În realitate, domnia sa le ştie deja pe toate şi nu ne provoacă pe chestiuni teologice decât pentru a demonstra – vorba vine! – că de două mii de ani creştinii sunt într-o continuă eroare.

Fiindcă nu dă semne că ar dori să dezbată, pe fond, problemele teologice cu „nebunii habotnici” din România a căror „prostie îl plictiseşte” pe dl Caramitru, am să ofer, în final, un răspuns din Statele Unite ale Americii, pe înţelesul oricărui politician. Preotul ortodox James Guirguis, în volumul său „Căutaţi căile cele de demult. Să descoperim adevăratul rost al Bisericii” (Editura Doxologia, Iaşi, 2017), explică de ce nu este de ajuns textul scris al Bibliei, ci este necesară şi o interpretare a ei, în duhul în care a fost redactată. În Statele Unite ale Americii, toate legile trebuie să fie „în acord cu mărturia scrisă a Constituţiei”. Când o lege este reclamată ca neconstituţională, intră în scenă judecătorii de la Curtea Supremă: „Este treaba judecătorilor de la Curtea Supremă să valideze dacă o lege este într-adevăr neconstituţională. Dacă nu este, ei au puterea să anuleze legea şi s-o abroge. Ceea ce fac aceşti oameni este interpretarea Constituţiei. Această putere de interpretare este considerată autoritară. (...) Părinţii fondatori ai Statelor Unite aveau o idee foarte precisă în ceea ce priveşte scopul Constituţiei, căci chiar ei o scriseseră. Ei au iubit această carte şi au scris Constituţia ca un ghid pentru generaţiile ce aveau să vină după ei. (...) Aşadar, asemenea celor nouă judecători de la Curtea Supremă, noi trebuie să ne întrebăm: «Ce au dorit să spună părinţii fondatori?». Aşa cum aceşti judecători încearcă să determine care a fost practica originală a guvernului şi care era interpretarea originală a Constituţiei, şi noi ar trebui să ne uităm la practica primilor creştini” (pp. 20-21).

Probabil că nici astfel de argumente – „americane”! – nu-l vor impresiona pe imperturbabilul domn Andrei Caramitru. Domnia sa a căutat şi a obţinut o publicitate pe care nu o merită. Dar îi facem pe plac (adică reclamă) pentru că, cu cât este mai vizibil şi mai vorbăreţ, cu atât mai multe deservicii va face mişcării politice progresiste, de culoare sexo-marxistă, din România. E bine că se joacă cu toate cărţile pe masă, mai ales când una dintre ele este Biblia.