În anul mântuirii 2020, Hristos a fost înmormântat tot Singur…

Să nu poți participa la înmormântarea Celui pe care Îl iubești, a Celui care a făcut și S-a făcut totul pentru tine? Poate fi oare o tristețe mai mare? La moartea lui Hristos, anul acesta s-a adăugat și imposibilitatea de a participa la înmormântarea Sa.

Am încercat ca, în toată această perioadă să îmi țin gândurile și trăirile pentru mine însumi. Mi-am propus ca și bucuriile și necazurile să le trăiesc în dimensiunea interioară a sufletului meu. Și până acum am reușit.

Însă în seara aceasta, la slujba Prohodului Domnului, am experimentat paroxismul singurătății, al izolării, al prigoanei, al fugii. Nu am simțit frică, ci doar regret... și durere sufletească. Săvârșeam slujba înmormântării Domnului Iisus, punerea Lui în mormânt și biserica era... goală.

Eram obișnuiți ca bisericile să fie pline. Credincioșii noștri veneau în această seară la slujbă într-un număr mult mai mare decât la celelalte denii sau decât în unele duminici sau sărbători de peste an. Cu lumânări în mâini, toți Îl prohodeam pe Hristos: „În mormânt Viață/ Pus ai fost Hristoase...”. Sentimente înălțătoare, lacrimi de pocăință uneori, gânduri pioase aduse lui Dumnezeu. Toate erau aduse într-o procesiune, când biserica întreagă devenea un cortegiu funerar ce conducea spre mormânt pe Domnul pentru ca, în cele din urmă, să ne întoarcem în biserică și să-L așezăm pe Hristos în mormânt, pe Sfânta Masă, în Sfântul Altar.

Însă în seara aceasta nu a mai fost la fel. Biserica goală răsuna de cântarea „Neamurile toate, laudă Învierii Ți-aduc Hristoase al meu”. Și mă gândeam: Care neamuri? Unde sunt toți? Eram singuri la înmormântarea Domnului. Era prohodul Domnului meu, dar Domnul meu era și Domnul lor, al celor care ani la rândul au venit și așteptau cu nerăbdare această slujbă. Era Domnul celor care un an, un post, o săptămână, o zi așteptau să ajungă până aici. Domnul celor care se așezau la rugăciune de dimineață, al celor care trăiau în postire și în înfrânare, al celor care se așezau cu dragoste jertfelnică în slujba aproapelui lor.

Pentru mulți, El a fost Domnul la care alergau atunci când necazurile îi împovărau și simțeau că nu mai pot ridica de jos povara propriei vieți. Pentru alții fusese Doctorul care le vindecase de multe ori sufletele frânte de neliniște sau trupurile cuprinse de slăbiciunile lumii. Unii descoperiseră în El părintele care îi cuprindea cu dragoste atunci când frica le dădea târcoale. Câți oare nu și-au găsit în El prietenul căruia îi destăinuiau tainele nespuse ale sufletelor lor? Fusese Domn, Învățător, Doctor, Fiu, Prieten. Și acum fiecare dintre cei care s-au raportat toată viața la El nu era acolo. Să nu poți merge la înmormântarea unui prieten; cel mai bun Prieten. Să nu poți participa la înmormântarea Celui pe care Îl iubești, a Celui care a făcut și S-a făcut totul pentru tine? Poate fi oare o tristețe mai mare? La moartea lui Hristos, anul acesta s-a adăugat și imposibilitatea de a participa la înmormântarea Sa.

Pe de o parte, m-am gândit că este pentru prima dată în viața noastră când, fără voie, suntem cel mai aproape de ceea ce s-a întâmplat cu mult timp în cetatea Ierusalimului. Și atunci înmormântarea lui Iisus a fost la fel. Hristos nu a fost condus spre mormânt de familie, de prieteni, de ucenici. Erau acolo doar soldații romani. Ei l-au dat jos de pe cruce și au dat trupul lui Iosif din Arimateia, iar femeile mironosițe și Maica Domnului priveau de departe să vadă unde au pus trupul lui Iisus. Apostolii...? Ei erau împrăștiați plângând probabil pe Învățătorul lor, dar și propria lor slăbiciune și neputință. Când a fost înmormântat Hristos nu a fost înconjurat de mulțimi: nici de cei 5000 de bărbați care mâncaseră din pâinile înmulțite de Domnul, nici de cei care strigau „Osana” la intrarea în Ierusalim. A fost singur. Cu Tatăl, cu cetele de îngeri care s-au înfricoșat când au văzut pe Domnul slavei în mormânt.

În biserici au fost aceleași cete de îngeri care ne-au luat locul nouă, oamenilor. Iar creștinii, închiși în casele lor, L-au plâns pe Hristos mai mult decât în ceilalți ani și, plângându-L, și-au amintit propriile neputințe și slăbiciuni. Ca și apostolii odinioară.

În anul mântuirii 2020, Hristos a fost înmormântat tot Singur

De la același autor

Ultimele din categorie