Ferească Dumnezeu să mă detaşez! Mă feresc foarte tare să mă detaşez. Asta mi-ar împietri inima. Nu, dimpotrivă, mă rog: „Doamne, dă-mi să mă implic, nu să mă detaşez!” Câteodată eşti frânt de durere. Povesteşte Părintele Sofronie că era la Muntele Athos împreună cu Sfântul Siluan şi se uitau pe mare. Era furtună şi era o barcă prinsă în furtună. Unul dintre călugări spune: „Mă doare inima pentru ei, cât se chinuie!" Şi Sfântul Siluan zice: „Dacă te doare inima pentru ei, se vor salva, vor scăpa”. Şi-atunci, dacă mă doare inima pentru cel pe care-l consiliez, avem nădejde. Altfel, nu mi-aduc aminte de el la rugăciune. Eu nu pot să strig la Dumnezeu dacă nu mă doare. Şi cu cât e durerea mai mare şi oboseala mai mare, cu atât nădejdea mea că n-a fost degeaba e mai mare, cred că lucrează Dumnezeu. Dar, după ce acesta pleacă de la mine, îl încredinţez cu totul lui Dumnezeu şi nu mă implic sentimental în povestea lui... E ceva paradoxal aici, e darul lui Dumnezeu, darul de a plânge cu cel ce plânge şi de a te bucura cu cel ce se bucură... Nu e uşor! Fără rugăciune rămânem la cheremul stărilor noastre sufleteşti şi cădem în judecare, în nerăbdare, în predică goală... Nu e uşor. Dar cu Domnul totul e posibil. Şi El e milostiv cu neputinţele noastre.

(Monahia Siluana Vlad, Meşteşugul bucuriei vol.2, Editura Doxologia, Iaşi, 2009, p. 128)