Întrebări precum: Cine sunt eu? Care este rostul meu? Cum să mă port ca să mă placă ceilalţi? Cum să fiu eu însumi? apar în tot decursul acestei perioade, iar găsirea răspunsului este un proces lent şi uneori anevoios. O parte dintre aceste întrebări, care nu îşi găsesc răspunsul potrivit în această perioadă, vor persista şi la vârsta maturităţii.

Privită retrospectiv, de către adulţi, pare o perioadă lipsită de griji sau în orice caz de grijile care apar la vârsta matură, prin aceasta căpătând nuanţe idilice. Consideraţi din ce în ce mai mult ca nişte mici adulţi, cărora uneori se aseamănă din dorinţa de a-şi contura o identitate, adolescenţii trec prin transformări uneori greu de înţeles, atât de ei, cât şi de cei din jur.

Întrebări care ascund nevoia de recunoaştere

Astfel, în încercarea de a se descoperi, adolescentul se confruntă cu nevoi afective şi relaţionale puternice, a căror neîmplinire este resimţită puternic drept o situaţie de criză. Mai mult decât noi ceilalţi, ei au nevoie de a fi implicaţi în relaţii care să îi valorizeze, să le dea sens, să le confirme că modul în care gândesc, se comportă, se îmbracă este demn de apreciat. Încurajarea, acceptarea din partea grupului de prieteni joacă un rol fundamental în conturarea imaginii de sine, motiv pentru care este important sistemul de valori şi ierarhia din acest grup la care ei aderă. „Eşti important că ai cei mai mulţi bani, cele mai la modă haine, că eşti la curent cu toate cluburile din oraş?“ sau „eşti important pentru corectitudine, principialitate, fair play, simţul umorului, inteligenţă“ şi alte valori care ţin de ceea ce eşti, nu de ceea ce ai? Sunt întrebări la care, răspunzându-şi, adolescentul îşi poate stabili corect sau eronat valoarea şi locul în viaţa lui şi în societate.

Dileme şi întrebări referitoare la cine este mai popular, cine are mai mulţi prieteni sunt întrebări care ascund, de cele mai multe ori, nevoia de recunoaştere, de autoafirmare, nevoia de creştere a stimei de sine. Nevoia de a fi diferit, de a avea o identitate proprie şi nevoia de a fi înţeles de către ceilalţi, de a nu se simţi singur, trăite uneori în acelaşi timp şi în egală măsură, pot fi resimţite ca un conflict.

Adolescenţii au tendinţa de a-şi supraevalua problemele

În practică, am constatat chiar conturarea a ceea ce numim un mit personal – care constă în credinţa adolescentului că este unic în modul în care trăieşte anumite situaţii, că nimeni nu a mai avut aceleaşi sentimente, aceleaşi experienţe, cu aceeaşi intensitate, sau nu a mai trecut prin situaţii de viaţă asemănătoare. Astfel, din această perspectivă, am remarcat faptul că adolescenţii au tendinţa de a-şi supraevalua problemele, considerând că nimeni nu s-a mai aflat în situaţii similare. Din acest motiv, mulţi dintre ei refuză în momente de criză să apeleze la ajutorul celor din jur sau să găsească soluţii alternative. Pot astfel ceda, în multe situaţii, presiunilor de moment, fără a avea o imagine de ansamblu şi ghidându-se după mitul – şi el prezent la vârsta adolescenţei – că nimic rău nu se poate întâmpla sau nu o să mi se întâmple tocmai mie.

În adolescenţă este, de asemenea, puternic resimţită nevoia de comunicare autentică, atât în cadrul familiei, cât şi în cadrul grupului de prieteni, nevoia de a-i fi luate în considerare opiniile. Astfel, revolta împotriva ideilor deja stabilite, cu caracter axiomatic, a valorilor bătute în cuie ale societăţii nu reprezintă o sfidare în sine, ci o expresie a acestei nevoi.

Este important pentru noi ceilalţi să înţelegem aceste aspecte, faptul că reprezintă etape diferite de vârstă, de maturizare, fiecare cu reacţiile specifice ei. Uneori, a asculta, a accepta şi a şti să fii aproape valorează mai mult decât sfaturile sau experienţele personale povestite. Uneori, cele mai puternice şi mai de folos mesaje sunt transmise de modul nostru de a fi.

Adolescenţii şi experienţa frustrării

În societatea contemporană, părinţii sunt prinşi de foarte multe ori între a le oferi adolescenţilor ceea ce solicită, pentru a fi populari (un telefon mai performant, îmbrăcăminte „de firmă” ori neadecvată ori uneori chiar ceva nesănătos) sau a fi mai rigizi, mai stricţi, situaţie în care unii adolescenţi au de suferit la şcoală remarci uneori nu prea plăcute din partea colegilor. Cu alte cuvinte, adolescenţii vor trebui să facă faţă experienţei frustrării.

Mai important decât respingerea/acceptarea unei cerereri, în acestă confruntare, este învăţarea de a comunica în aşa fel cu adolescentul, încât acesta să nu se simtă refuzat ca om, ca persoană căreia i se poate refuza pentru că el e cel mai mic, iar părintele e cel mai mare (deci pe criterii de putere).

Este important să-i comunicăm că îi înţelegem atât dorinţa de a avea acel lucru, cât şi frustrarea de a nu-l avea şi mai ales faptul că refuzăm tocmai pentru că-l iubim şi-l respectăm. Că ţinem la sănătatea lui şi încă mai suntem responsabili în faţa lui Dumnezeu de felul cum creşte şi se dezvoltă, chiar dacă nu mai e copil. În zilele noastre, confundăm adeseori iubirea cu permisivitatea excesivă, care uneori poate fi încadrată chiar la categoria abuz.

Oricât de greu ne-ar fi, ca părinţi, să punem limite copiilor, acestea sunt foarte necesare, chiar în lumea de azi, în care avem impresia că totul este posibil. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că „dacă acum, la acest început, îi îndepărtează cineva de păcat şi îi duce pe calea virtuţii, le creează obişnuinţa de a merge numai pe această cale, pe care ajung să o considere cea firească. Astfel nu se vor schimba lesne spre păcat, pentru că obiceiul deja dobândit îi va ţine în lucrarea faptelor bune.”