Cei ce s-au adus jertfă pe altarul ascultării prin stareții lor au fost în special monahii. Dar ce este un stareț? – se întreabă F. M. Dostoievski. Stareț este acela care îți ia sufletul dumitale, voia dumitale și le introduce în sufletul său și în voia sa. Din momentul în care ți-ai ales un stareț, dumneata te lepezi de voia proprie și i-o predai lui sub o deplină ascultare, cu o totală lepădare de sine.

Această măiestrie, această școală a vieții, este primită de bunăvoie de către cel ce se leapădă de sine cu nădejdea ca, după o îndelungata încercare, să se biruie pe sine, să pună stăpânire pe el însuși, în așa măsură încât să poată atinge, în sfârșit, printr-o ascultare ce durează o viață întreagă, o desăvârșită libertate, adică eliberarea de el însuși, să poată scăpa de soarta acelora care, după ce au trăit o viață întreagă, nu s-au putut găsi pe ei înșiși.

(Arhimandritul Paulin Lecca, Adevăr și Pace, Tratat teologic, Editura Bizantină, București, 2003, p. 82)