Prin ascultare, duhul nostru se poate afla curat înaintea lui Dumnezeu.

„De va iubi cineva pe tatăl său, pe mama sa, pe fiii săi mai mult decât pe Mine, nu va putea urma Mie.” Pentru oamenii lumești nu este nimic mai cumplit decât aceste cuvinte. Cu toate acestea, trebuie să ajungem a depăși tot ce ne leagă de făpturile cele mai apropiate. Altminteri, nu vom ajunge niciodată la dragostea universală și absolută a lui Dumnezeu.

Ascultarea este o desăvârșită lepădare a propriei voi. Este calea ce trebuie să o urmăm spre a ne face slobozi, spre a auzi glasul Sfântului Duh în inima noastră. Câtă vreme va rămâne în noi o patimă, viața noastră va fi tragică, fără ieșire. Nu putem afla pacea decât părăsind deplin propria voie. Numai când ne vom slobozi de propriile gânduri și idei, de propria voie, vom putea viețui, întru toată curăția, în „atmosfera” lui Dumnezeu.

A face ascultare înseamnă a-ți tăia voia individuală. În viața zilnică înseamnă a înclina spre lepădarea propriilor idei, pentru a ne slobozi de lupta dureroasă și jalnică pe care o ducem împotriva patimilor. Odată încheiat acest război, suntem de-acum înaintea porților veșniciei.

(Arhimandritul Sofronie, Din viață și din Duh, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2014, pp. 44-45)