Și la plăsmuirea din nou a omului, prin întruparea lui Dumnezeu Cuvântul, s-a făcut de asemenea cunoscută ființelor raționale necesitatea ascultării . Păzirea strictă a ascultării de către Cel ce a purtat firea noastră, Dumnezeu Cuvântul, Care „nu este inferior măreției Tatălui”, potrivit dumnezeiescului Maxim, a descoperit locul ascultării ca o îndatorire absolut necesară tuturor ființelor raționale, ca o virtute care izvorăște din voia liberă. Las la o parte multele locuri din Noul Testament care se referă la mărturisirea Domnului nostru că nu a venit să facă voia Lui, ci a Celui ce L-a trimis pe El. Mă voi referi însă la termenul paralel al dragostei pe care ființele raționale trebuie să o reflecte întrucât dragostea este cea mai importantă poruncă. Înțelesul ascultării este îndoit: a) dragostea față de Dumnezeu din tot sufletul, din toată inima și din tot cugetul și b) supunerea/ ascultarea prin dragoste. Dar întreaga poruncă nouă a dragostei se descoperă numai prin ascultare strictă, cu acribie. De Mă iubiți, păziți poruncile Mele[1]. Cel ce are poruncile Mele și le păzește, acela este care Mă iubește[2]. Dacă Mă iubește cineva, va păzi cuvântul Meu[3]. Și cel ce nu Mă iubește nu păzește cuvintele Mele[4].

Taina necunoscută a ascultării, a cărei nevoință a fost neglijată de omul contemporan al apostaziei este cheia intrării în bunătățile vieții veșnice. Cel ce S-a făcut ascultător până la moarte, Fiul lui Dumnezeu, a arătat, prin pilda Lui, atotunitatea tuturor, a oamenilor și a îngerilor, în Biserica cea Una a Trupului Lui. S-a jertfit pentru noi toți și S-a supus lui Dumnezeu Tatăl Lui, în opoziție cu răzvrătirea și neascultarea noastră. Supunerea Lui până la jertfa pentru alții, pentru noi, adică, a arătat o faptă mai nobilă decât poate să conceapă închipuirea ființelor raționale. Supunerea într-un asemenea grad este posibil să fie înfăptuită numai de măreția dumnezeiască a Fiului Unul Născut, a Razei părintești, a cărui virtute a acoperit cerurile.

Nimic altceva nu este ascultarea decât numai trupul dragostei, dacă, desigur, este cu putință să fie caracterizată această atot-virtute. Dragostea în forma ei concretă este slujire – jertfă – lucrare  și se exprimă și se întrupează numai prin adevărata ascultare. Iată, așadar, de ce ascultarea din capul locului și de la bun început este poruncită dogmatic firii tuturor ființelor raționale, iar denaturarea ei a schimbat tot echilibrul creației.

Dar, după umila mea părere, și chiar dacă nu ar exista rațiunea ascultării pe locul în care am descris-o, numai și numai pentru că a pus-o în practică preadulcele nostru Iisus, Care este centrul dragostei și slujirii noastre, merită să o punem și noi în practică. Ascultarea devine dorită și îndrăgită când coexistă cu dragostea, pe care Domnul nostru ne-a predat-o ca pe o nouă poruncă, ca pe un exemplu și o emblemă a identității creștine.

Întrucât toate s-au netrebnicit prin neascultare, este evident că iarăși prin ascultare toate se vor reîntoarce la echilibru. Dovadă este Domnul nostru, Care, făcându-Se ascultător, se referă în termeni definitivi la biruința care venea din ascultarea Lui, zicând: Datu-Mi-s-a toată puterea în cer și pe pământ[5].

Ascultarea, iarăși, se află ca purtătoare și pricină a dumnezeieștii descoperiri către om. Acest lucru este foarte cunoscut și de Părinții noștri. De aceea Domnul nostru spune că Dacă veți păzi poruncile Mele, Eu voi ruga pe Tatăl și alt Mângâietor vă va da vouă, ca să fie cu voi în veac[6]. Aceasta înseamnă mai exact ascultarea ca purtătoare a harului de la care începe și unde sfârșește toată taina pocăinței și a Învierii.

(Gheron Iosif Vatopedinul, Cuvinte de mângâiere, în curs de publicare la Editura Doxologia)

[1] In. 14, 15.

[2] In. 14, 21.

[3] In. 14, 23.

[4] In. 14, 24.

[5] Mt. 28, 18.

[6] In. 14, 16.